Frumoasa şi Bestia

Cine nu a auzit de celebrul basm Frumoasa şi Bestia?! La început el era frumos şi locuia într-un palat minunat. Dar a venit blestemul şi, retras în castelul său, nu i-au mai rămas decât faţa fioroasă, colţii încovoiaţi, saliva care-i curgea pe chip şi… răgetele puternice pe care le scotea.

Norocul lui a fost că a apărut Frumoasa. V-aţi gândit vreodată ce s-ar fi ales de Bestie dacă nu apărea Frumoasa? Sau ce s-ar fi întâmplat dacă ea ar fi rămas indiferentă faţă de el? Dar nu a fost aşa. Ea a început să iubească Bestia, iar aceasta din urmă a început să devină tot mai frumoasă.

Adevărul este că în fiecare dintre noi zace şi o Bestie. Numai că lucrurile nu au stat aşa dintotdeauna. A existat o vreme în care omul arăta asemenea bestiei la început: era frumos, bun şi locuia într-un palat minunat – Edenul. A apărut blestemul, păcatul, şi încetul cu încetul omul a devenit tot mai mult… o Bestie, ajungând să facă lucruri nedemne de el şi să arate tot mai urât din cauza păcatului… Partea urâtă din om a început tot mai mult să iasă la iveală.

Citeşte mai mult»

Datorită Lui toate lucrurile se pot vedea

”Cred în Dumnezeu aşa cum cred în soare, nu pentru că îl pot vedea, ci pentru că, datorită lui, toate lucrurile se pot vedea.” (C.S. Lewis)

Te salut, o Sfântă Crucea, unica mea speranţă

Predicatorul american Max Lucado povesteşte că odată s-a întâlnit cu un tânăr, pe nume Ian, care i-a cerut imperativ: „Vreau să ştiu ceea ce este important… Nu-mi vorbiţi despre religie. Şi, vă rog, nu mă luaţi cu teologia. Am făcut facultatea de Teologie. V-aş ruga să treceţi la esenţă. Vreau să ştiu ce este important. Ce contează cu adevărat? Ce este important? Spuneţi-mi! Săriţi peste lucrurile marginale! Treceţi la esenţă! Vorbiţi-mi despre partea care contează”.

Max nu a ştiut atunci ce să-i răspundă. Ar fi putut să-i vorbească despre Biserică, să-i dea un răspuns dogmatic sau să-i citească un text clasic din Sfânta Scriptură, cum ar fi Psalmul 22 „Domnul este Păstorul meu…”. Dar toate acestea i se păreau neadecvate pentru a-l mulţumi pe Ian…

Citeşte mai mult»

Nu e suficient să fugi de rău...

Da, aşa este, nu e suficient să fugi de rău… Şi nici măcar să nu faci răul nu este suficient! O spune foarte clar Isus în Evanghelia pe care Sfânta Biserică ne-o propune spre reflecţie astăzi. „Cei de la stânga”, care au auzit cuvintele de condamnare ale Fiului Omului, nu făcuseră nici un rău. Cel puţin aşa ne lasă Isus să înţelegem. „Plecaţi de la mine, blestemaţilor (…) căci am fost flămând şi voi nu mi-aţi dat să mănânc, am fost însetat şi voi nu mi-aţi dat să beau; am fost străin şi voi nu m-aţi primit; am fost gol şi voi nu m-aţi îmbrăcat; am fost bolnav şi în închisoare şi voi nu m-aţi vizitat”.

Ce poruncă a lui Dumnezeu (din cele zece) au încălcat aceştia? Ce rău au făcut? Niciunul! Problema nu a fost că ar fi săvârşit răul, ci că nu au făcut binele. Iată ce contează. A nu face rău semenului tău nu este decât un minimum necesar, căruia orice om trebuie să i se supună în conştiinţă. Creştinul este chemat să facă mai mult: să iubească! În definitiv, “în amurgul vieţii noastre vom fi judecaţi despre iubire” (sf. Ioan al Crucii).

Citeşte mai mult»

Adevăratul pescăruş Jonathan care trăieşte în noi toţi

Pescăruşul Jonathan Livingston, scrisă de Richard Bach, este o una dintre cele mai cunoscute parabole moderne care vorbeşte despre depăşirea propriilor limite, impuse adesea de mediul în care trăim.

Jonathan este un pescăruş diferit... Nu se mulţumeşte cu ceea ce vede la ceilalţi pescăruşi şi vrea mai mult – vrea să zboare. Părinţii săi îl sfătuiesc insistent să rămână la fel ca ceilalţi şi să facă ceea ce fac toţi pescăruşii: "De ce Jonathan îţi vine atât de greu să fii ca ceilalţi pescăruşi din stol? Nu uita să zbori să te hrăneşti. Atât!", îi spune mama într-o zi. Dar Jonathan nu renunţă la visul său şi exersează mereu până ce reuşeşte...

După ce şi-a văzut visul împlinit, decide să se întoarcă în mijlocul stolului de pescăruşi în care s-a născut şi a crescut pentru a-i învăţa şi pe ei să zboare, să-şi depăşească limitele...

Cu adevărat Jonathan este, aşa cum spunea şi autorul: adevăratul pescăruş care trăieşte în noi toţi!

Citeşte mai mult»

Să ne pregătim pentru... PUSTIU!

Câteva idei din predica pe care am ţinut-o duminică, 26 februarie 2012, în prima duminică din Postul Mare.

"În acel timp, Duhul Sfânt l-a condus în pustiu". (Mc 1,12)

Pustiul – locul în care nu sunt resurse, nu este apă, nu este aer (pentru că este prea cald); pustiul – locul în care eşti singur, în care nu găseşti persoane care să-ţi ofere o mână de ajutor; pustiul – un pat de spital pe care îl ocupi de mult timp; pustiul – relaţia cu un soţ care demult nu-ţi mai este soţ (decât cu numele); pustiul – copiii plecaţi departe fără a mai şti ceva de ei; pustiul – locul în care trebuie să recunoşti că viaţa nu ţi-a ieşit aşa cum voiai şi că nici Dumnezeu parcă nu te-a ajutat prea mult…

Atâţia oameni care se află în pustiu şi astăzi în spitale, imobilizaţi în patul suferinţei, un copil de patru ani bolnav de cancer, despre care citeam zilele acestea, persoane disperate care nu au cu ce să-şi plătească întreţinerea sau care nu au cu ce să-şi cumpere nici cele mai elementare lucruri pentru viaţă. Atâţia oameni care se află şi astăzi în pustiul deznădejdii, singuri cu boala lor, cu problemele lor, cu întrebările lor…

Citeşte mai mult»

În Postul Mare să facem pocăință astfel...

Un program pentru Postul Mare scris de sora Beatrice (soră indiană).

În Postul Mare să facem pocăință astfel:

CU MINTEA: „Să-l iubeşti pe Domnul Dumnezeul tău…din tot cugetul tău” (Mt 22,37).

- CULTIVĂ gândul la Dumnezeu şi la bunătatea sa: Domnul să fie mai presus de oricine şi de orice în gândurile şi planurile tale.

- EVITĂ gânduri frivole şi rău voitoare faţă de fraţi.

******

CU OCHII: „Candela trupului tău este ochiul. Dacă ochiul tău este sănătos, tot trupul tău va fi luminos” (Mt 6,22).

- PRIVEŞTE lumea, lucrurile din jur, persoanele cu ochi limpezi şi buni.

- EVITĂ priviri mai puţin binevoitoare şi spectacole prea puţin edificatoare.

Citeşte mai mult»

Poftiţi în pustiu!

În prima duminică din Postul Mare, Biserica ne invită să reflectăm asupra perioadei de 40 de zile pe care Isus, după Botezul în râul Iordan, se retrage în pustiu, unde este ispitit de către Diavol.

Se retrage în pustiu, departe de lume, de aglomeraţie, pentru a fi Tatăl său într-o relaţie profundă de intimitate. Numai aşa devine pregătit să-l înfrunte pe Cel Rău.

Postul Mare este timpul în care şi noi suntem chemaţi să facem experienţa "pustiului"; să găsim momente în care să ne sustragem ritmului ameţitor pe care îl impune societatea în mijlocul căreia trăim, pentru a ne situa mai aproape de noi înşine şi de Dumnezeu. Pustiul este timpul tăcerii şi al reculegerii pe care trebuie să-l experimentăm în acest timp favorabil.

Citeşte mai mult»

Preţuieşte timpul!

Julien Green (Jurnal):

"Ce fac orele pe care le pierdem  şi unde se duc? Ele aşteaptă ziua când vor veni să depună mărturie împotriva noastră; vor spune în lacrimi cum le-am abandonat, căci fiecare dintre ele ar fi vrut să ne dea ceva".

Citeşte mai mult»

Post... de dragul libertăţii pierdute

Am ascultat astăzi la sfânta Liturghie un text care îmi place foarte mult şi care vorbeşte despre cel mai frumos (şi responsabil) dar pe care ni l-a oferit Dumnezeu: LIBERTATEA. "Iată, îţi pun astăzi înainte viaţa şi binele, moartea şi răul (...) Alege, aşadar, viaţa, ca să trăieşti tu şi seminţia ta!"

Nimic nu doare mai mult decât atunci când cineva îţi ia libertatea... Să ne gândim la perioada comunistă când nu aveai voie să spui ce gândeşti şi să acţionezi conform crezului tău... Să ne gândim la atâţia şi atâţia care au fost nevoiţi să stea ani grei în închisoare pentru că au ales să se simtă liberi şi să spună ce gândesc...

Ne doare atunci când ni se ia libertatea pentru că ne-a dat-o Dumnezeu, şi atunci când îi iei omului un dar pe care l-a primit de la Creator îl mutilezi, îl desfigurezi.

Citeşte mai mult»

A venit postul... Opreşte-te puţin!

Începem astăzi timpul sfânt al Postului Mare. Este un timp, prin excelenţă, de pocăinţă, de convertire, care ne conduce spre glorioasa sărbătoare a Paştelui. În această perioadă suntem chemaţi să abandonăm vacarmul care ne înconjoară pentru a privi ceva mai mult în interiorul nostru şi a privi mai mult spre Dumnezeu. Suntem chemaţi să ne repunem în sintonie cu Dumnezeu pentru a descoperi ceea ce contează cu adevărat în viaţa noastră, ceea ce valorează cu adevărat, ceea ce dă sens şi ne face pe deplin fericiţi.

Penitenţa, care însoţeşte acest timp, reprezintă o fericită ocazie de a ne elibera de tot ce ne condiţionează, de sclavia păcatului, de pseudo-fericirea pe care am căutat-o, pentru a redeveni autonomi, liberi în slujirea lui Dumnezeu şi a aproapelui.

Încă din prima zi a Postului Mare, Biserica ne „imploră”, prin glasul sfântului apostol Paul: „Vă implorăm, în numele lui Cristos: împăcaţi-vă cu Dumnezeu” (2Cor 5,20). Nu vă poruncim, nu vă îndemnăm, nu vă sfătuim, ci „vă implorăm”. Apelul la inimă este argumentul iubirii, cel mai puternic, cel mai nobil.

Citeşte mai mult»

De nu veţi fi ca pruncii...

Fiecare are colţul său!

        Ieri s-a proclamat la Evanghelie episodul vindecării paraliticului care a fost adus la Isus de către patru prieteni. Îmi place foarte mult o ideea pe care o sugerează acest text, şi anume colaborarea. A fost nevoie de patru inşi pentru a-l putea transporta pe paralitic şi a-l coborî prin acoperiş în faţa lui Isus. Patru oameni... Fiecare ţinea de colţul său. Dacă unul renunţa să mai ţină, paraliticul cădea jos... Aceşti oameni au ştiut să colaboreze între ei, fiind convinşi că fiecare are misiunea sa la care, dacă ar fi renunţat, nu o putea suplini altcineva.

        Cât de importantă este colaborarea! Ea este importantă în Biserică, pentru că fiecare credincios (în familia lui, la locul de muncă, la şcoală, la universitate, în cercul de prieteni) are colţul său de care trebuie să ţină, responsabilitatea sa pe care trebuie să o împlinească, mărturia lui de credinţă pe care este chemat să o ofere celorlalţi. Dacă renunţi să mai ţii de colţul tău, altcineva nu va putea face acest lucru în locul tău.

Citeşte mai mult»

Ce este mai uşor?

Arhiepiscopul William Temple: 

“Să creezi (lumea) a fost uşor… nici un efort. ‘Să fie lumină’ (a spus Dumnezeu) şi a fost lumină. Dar să converteşti inimile de la egoismul caracteristic omului la iubirea caracteristică lui Dumnezeu… aceasta a costat agonie şi sudoare de sânge şi moartea (lui Dumnezeu) pe cruce.”

Ridică-te, ia-ţi targa şi du-te la casa ta!

Evanghelia pe care o vom asculta duminica aceasta, este de o frumuseţe şi de o bogăţie extraordinară! Ce binecuvântare pentru paraliticul din Evanghelie că avea prieteni adevăraţi care au avut capacitatea să vadă că lângă ei există cineva care are mai multă nevoie de ajutor decât aveau ei! Mă gândesc că aveau şi ei probleme, aveau şi ei nevoie de ajutorul lui Isus... Cine nu ar avea? Dar ei se gândesc mai întâi la acest nefericit bolnav... Paraliticul, practic, nu ar fi putut ajunge în faţa lui Isus, dacă nu existau aceşti patru prieteni... 

Doamne, ajută-ne să fim şi noi prieteni adevăraţi ai tuturor acelora care au nevoie să ajungă în faţa ta! Dă-ne aceiaşi credinţă pe care au avut-o prietenii paraliticului, pentru ca, atunci când mulţimile ne împiedică să ajungem la tine, să găsim totdeauna soluţia de a te găsi şi a te întâlni!

Iată textul Evangheliei din duminica a VII-a de peste an:

Când a intrat din nou în Cafarnaum, după câteva zile, s-a auzit că el este în casă. Mulţi s-au adunat, aşa încât nu mai era loc nici înaintea uşii, iar el le vestea cuvântul. Au venit la el aducând un paralizat purtat de patru [bărbaţi]. Şi, neputând să-l aducă până la el din cauza mulţimii, au desfăcut acoperişul unde era el şi, după ce au făcut o deschizătură, au lăsat în jos targa pe care zăcea paralizatul. Văzând credinţa lor, Isus i-a spus celui paralizat: “Fiule, îţi sunt iertate păcatele!” Stăteau acolo unii cărturari care se întrebau în inimile lor: “De ce vorbeşte acesta astfel? E o blasfemie! Cine poate să ierte păcatele decât singur Dumnezeu?” Îndată ce a cunoscut Isus în duhul său că ei se întreabă astfel în sine, le-a spus: “De ce gândiţi astfel în inimile voastre? Ce este mai uşor: a spune celui paralizat «Păcatele îţi sunt iertate!», sau a spune «Ridică-te, ia-ţi targa şi umblă!»? Însă, ca să ştiţi că Fiul Omului are puterea de a ierta păcatele pe pământ – i-a spus celui paralizat – îţi spun: ridică-te, ia-ţi targa şi du-te la casa ta!” El s-a ridicat şi îndată, luându-şi targa, a ieşit în văzul tuturor aşa încât toţi erau uluiţi şi-l preamăreau pe Dumnezeu, spunând: “Niciodată nu am văzut aşa ceva”. (Marcu 2,1-12)

Citeşte mai mult»

Viața - un exercițiu al dorinței

Sf. Augustin, Tratatul asupra Scrisorii întâi a sfântului Ioan

Iată ce este viaţa noastră: un exerciţiu al dorinţei. Dorinţa sfântă ne va forma cu atât mai mult, cu cât ne vom detaşa dorinţele de iubirea lumii. Am spus-o deja cu altă ocazie: goleşte ceea ce trebuie umplut. Ceea ce trebuie umplut de bine trebuie să fie golit de rău. Presupune că Dumnezeu vrea să te umple cu miere. Dacă eşti plin de oţet, unde vei pune mierea? Trebuie să goleşti vasul de ceea ce conţinea, trebuie să-l cureţi. Trebuie să-l cureţi, chiar cu trudă şi oboseală, ca să fie în măsură să primească altceva.

Citeşte mai mult»

PS Lucian Muresan - al treilea cardinal român

     La Consistoriul care are loc sâmbătă, 18 februarie 2012, la Vatican, papa Benedict al XVI-lea ridică la demnitatea de cardinal 21 de persoane. Printre aceştia se află şi Preafericitul Lucian Mureşan, arhiepiscop major al Bisericii Române Unite cu Roma (Greco-Catolică). Este al treilea cardinal român după Iuliu Hossu (1885-1973) şi Alexandru Todea (1912-2002).(...)

      Preafericitul Lucian Mureşan s-a născut la 23 mai 1931 la Ferneziu (Baia Mare). După suprimarea Bisericii de către regimul comunist în anul 1948, a aşteptat un moment potrivit să studieze teologia, cu gândul să devină preot. A lucrat în diferite locuri, inclusiv la hidrocentrala de la Bicaz. În anul 1955 a intrat la Institutul Teologic de la Alba-Iulia. În anul 1958 (era în anul IV), la presiunea autorităţilor comuniste, a trebuit să părăsească Seminarul. A lucrat într-o carieră de piatră (zece ani) şi apoi la Direcţia Judeţeană de Drumuri şi Poduri din Baia Mare (20 de ani). A continuat studiile în clandestinitate şi a fost sfinţit preot la 19 decembrie 1964; din anul 1985 a condus Eparhia de Maramureş, fiind confirmat în 1990 de Ioan Paul al II-lea. La 27 mai 1990 a fost consacrat episcop, la Baia Mare. La 4 iulie 1994, acelaşi papă l-a numit arhiepiscop Alba-Iulia şi Făgăraş şi mitropolit al Bisericii Române Unită cu Roma. La 16 decembrie 2005, Benedict al XV-lea l-a ridicat la demnitatea de arhiepiscop major.(...)

       Într-un interviu acordat Agenţiei Agerpres, Preafericirea sa consideră că noua demnitate onorează Biserica din România şi întreaga naţiune română: "Dorinţa mea încă de copil a fost de a deveni preot, de a sluji poporul lui Dumnezeu, de a celebra sfintele taine. Toate celelalte slujiri la care Biserica m-a chemat de-a lungul anilor le-am primit în spirit de încredinţare în faţa planului Domnului, cerându-i mereu har şi ajutor spre a-mi putea împlini misiunea cu dăruire, după dorinţa inimii sale... Această numire (de cardinal) consider că este adresată în primul rând jertfei martirilor şi a întregii noastre Biserici, care au plătit cu sângele lor preţul fidelităţii faţă de Cristos şi faţă de Biserica sa. Este grăitor în acest sens să ne gândim la cuvintele papei Pius al XII-lea adresate Bisericii Greco-Catolice din România în scrisoarea apostolică "Veritatem facientes" din 27 martie 1952, în plină prigoană comunistă, prin care papa săruta în chip spiritual lanţurile celor întemniţaţi pe nedrept, episcopi şi preoţi ai acestei Biserici. Pentru mine personal este o mare onoare şi o nouă responsabilitate în sânul Bisericii noastre, dar şi al Bisericii Universale".

preluare ercis

Celebrarea în cadrul căreia PS Lucian Mureşan va primi titlul de cardinal, va fi transmisă în direct pe TVR2, sâmbătă 18 februarie 2012, începând cu ora 11.30!

Sarcina unui artist – sarcina vieţii!

La data de 18 noiembrie 1995, violonistul Itzhak Perlman trebuia să cânte la vioară într-un concert de Beethowen în Avery Fisher Hall din New York. În copilărie a suferit de poliomielită şi i-a fost greu să umble. 

Ziua concertului a sosit, a urcat pe scenă şi s-a îndreptat spre scaunul lui. A pus cârjele jos, şi-a deschis protezele picioarelor şi s-a aşezat, căutându-şi o poziţie bună, întinzându-şi unul din picioare înainte, pe celălalt sprijinindu-se. Şi-a luat vioara, a potrivit-o şi a făcut semn dirijorului pentru a începe.      

Dar, chiar atunci s-a rupt o coardă. În sală s-a simţit fiorul unui necaz colectiv. Toţi s-au gândit, ce greu ar fi ca el să se întoarcă şi să repare instrumentul. Dar violonistul nu s-a mişcat de la locul lui. A rămas câteva momente cu ochii închişi şi apoi a făcut un semn dirijorului că poate începe concertul.

A cântat piesele doar cu trei coarde. În capul lui, a recompus într-o clipă digitaţia, schimbările corzilor, salturile şi combinaţiile şi a cântat toate piesele ca şi când nu s-ar fi întâmplat nimic. La sfârşit, ovaţiunile erau asurzitoare.
A ridicat arcul pentru a cere un moment de linişte. Atunci a zis: “Vedeţi dumneavoastră, câteodată sarcina unui artist este să descopere câtă muzică se poate face cu ceea ce rămâne”.

    Oare nu aceasta este şi sarcina vieţii: de a construi mereu cu ceea ce rămâne?

Mi-am clădit casa pe stâncă

O poezie foarte frumoasă în care se poate regăsi fiecare... Este scrisă de Simeon Cubolta.

Tristeţea, poate, nu mi-o ştiţi. E gravă.
De ani de zile tot mereu zidesc.
Zidesc, în chinuri mari, un turn de slavă,
O casă pentru omul meu firesc.

Zidesc, ce-i dreptul, pe nisipuri ude,
Pe-un vârf de deal cu panta nisipoasă.
Din locul tainei mele se aude
Chemarea lumii vie, zgomotoasă...

Zidesc din răsputeri, zidesc într-una,
Să pot să las şi eu o dâră-n urmă.
Dar vântul, ploaia, apele, furtuna
Îmi prăbuşesc clădirea şi mi-o scurmă.

Zidesc. Vreau singur să zidesc. Mă latră

Plăcerile şi mă atrage balta.
Dar vai, a doua zi, o piatră
Nu mai găsesc, din ce-am tăiat cu dalta…

O, deznădejdea a-nceput să sape!
Când totul, totul îmi părea pierdut,
Aud un glas... Isus umbla pe ape...
— Iubitul meu, mă lasă să-ţi ajut!

Zădărnicia îţi ucide Visul.
Nu simţi că-n neputinţă tu te scalzi
Şi-ţi pierzi, pe totdeauna, Paradisul?
Ce ochi senini avea Isus şi calzi...

O, vino, Doamne! Uite, bolovanii...
Te-aşteaptă viaţa mea înfrântă.
Vreau din molozul marilor strădanii
Să faci o casă trainică şi sfântă;

Să faci o casă, ca un cer curată,
Având ferestrele deschise larg spre soare,
Din jertfa Ta o casă, ridicată
Pe stânca dragostei, ce-n veci nu moare.

Degeaba, vântule, îmi tulbură odaia
Suflarea ta năprasnică şi rece!
Degeaba fantomele, ceaţa şi ploaia
Se luptă şi vor să mă-nece!

Degeaba, o, moarte, îţi fâlfâi aripa,
Pierzi vremea degeaba, Satan, lângă uşă!
Iubirea învinge şi veacul şi clipa
Şi-aprinde luceferi din stinsa cenuşă.

Nu mi-e teamă de voi, duhuri rele, furtunilor!
Nu mi-e teamă de tine, noapte adâncă!
Eu trăiesc minunea minunilor:
Mi-am zidit casa pe stâncă...

Sfântul Valentin versus Valentine's day

Nu este foarte greu să sesizăm că în jurul multor sărbători creştine s-au brodat tot felul de tradiţii care tind să substituie conţinutul religios al acestora. Aşa se face că la Crăciun se obişnuieşte să se împodobească brazi, să se umple oraşele de luminiţe colorate, să ne împărţim cadouri, să ne îmbrăcăm în moşi cu barbă deasă… De asemenea, cu ocazia sărbătorii Paştelui iepuraşul care aduce cadouri celor dragi reprezintă un „accesoriu” ce nu trebuie să lipsească din peisajul acestei sărbători. Dar sunt şi alte memorii ale unor sfinţi creştini care sunt însoţite de astfel de reprezentări populare. De exemplu, de sfântul Ilie, mai ales în ambientul ortodox, tinerele fete au ocazia să afle dacă îşi vor găsi jumătatea în anul care urmează.

Nu este lipsit de importanţă faptul că multe din aceste tradiţii, deşi s-au născut şi s-au dezvoltat în jurul unor sărbători creştine, au un conţinut cel puţin dubios din punct de vedere creştin-moral. Exemplul cel mai elocvent în acest sens îl reprezintă memoria sfântului Valentin, pe care creştinii catolici îl celebrează în fiecare an la data de 13 februarie. Pentru a descoperi mai uşor „abuzurile” care se fac astăzi pe marginea sărbătorii lui, să vedem mai întâi cine a fost el.

Sfântul Valentin a trăit în secolele II-III, în perioada împăratului roman Claudius al II-lea. Acest împărat a observat la un moment dat că soldaţii necăsătoriţi sunt mai devotaţi şi mai ambiţioşi decât cei căsătoriţi, care trebuiau să se gândească şi la familiile lor, la problemele căsniciei, ale copiilor, ale soţiilor. Astfel, el a dat un decret prin care interzicea oficierea căsătoriilor soldaţilor, tocmai pentru a favoriza în ei o forţă militară detaşată de această problemă. Ei bine, acest preot pe nume Valentin nu a considerat normal acest decret şi s-a împotrivit, continuând să îi căsătorească pe creştinii care urmau să meargă la luptă. Prin decretul său, împăratul Claudius încuraja indirect desfrâul şi dezmăţul printre soldaţii săi, în timp ce sfântul Valentin a încercat să oprească acest lucru înjositor şi să-i sensibilizeze pe toţi oamenii asupra valorii legăturii matrimoniale care se stabileşte prin Sacramentul Căsătoriei. Aşadar, sfântul Valentin poate fi considerat cu adevărat un sfânt al căsătoriei, un sfânt care a exaltat iubirea curată dintre tineri, iubire care este orientată şi se împlineşte în Sacramentul Căsătoriei. Pentru această cauză Sfântul Valentin a preferat să moară decât să admită ca tinerii să trăiască necăsătoriţi în desfrâu.

Să trecem acum la tradiţiile dezvoltate în jurul acestui sfânt. Ziua în care se celebrează memoria lui este numită astăzi „Ziua îndrăgostiţilor”, o zi în care tinerii îndrăgostiţi îşi împart unii altora inimioare şi împărtăşesc tot felul de obiceiuri şi atitudini care nu numai că nu au nimic în comun cu acest sfânt, ci chiar sunt opuse mesajului pe care el ni l-a transmis. Sfântul Valentin, spuneam mai sus, este sfântul căsătoriei, însă astăzi el este transformat în sfântul desfrâului. Se organizează pe marginea acestei zile tot felul de spectacole prin care se promovează hedonismul, plăcerea de moment, se oficiază căsătorii ad-hoc, valabile doar pentru 24 de ore, inducându-se în subconştientul tânărului că problema căsătoriei este una strict contractuală şi care poate fi reziliată ori de câte ori vrem noi; se fac declaraţii de dragoste publice si, mai ales, televizate, doar de dragul shou-ului. In acest fel, iubirea devine un sentiment „comercial”, bun de scos pe piaţă, şi nimic mai mult. Dacă sfântul Valentin interzicea relaţiile din afara căsătoriei, ele astăzi se promovează într-un mod alarmant, mai ales în cadrul acestei sărbători.

Cu siguranţă sărbătoarea sfântului Valentin ar trebui celebrată altfel. Ar trebui să se promoveze tocmai contrariul a ceea ce se promovează astăzi. Ar fi bine ca această sărbătoare să fie cu adevărat o sărbătoarea a familiei creştine, o sărbătoare a iubirii adevărate şi curate. Ar fi bine ca această zi să fie declarată drept „Ziua dragostei curate”, a frumuseţii iubirii care nu moare niciodată, şi nicidecum să continue să rămână, aşa cum este astăzi, o zi prin excelenţă a plăcerii şi a senzualităţii. Ziua sfântului Valentin să fie ziua în care să poţi oferi celor dragi ceea ce ai mai frumos… Şi ce este mai frumos, mai uman, mai creştin, decât o iubire sinceră şi curată?!