Astăzi mi-am dat seama (... pentru a nu ştiu câta oară!) de un lucru – nu (mai) pot trăi singur! Trebuie să iubesc... Mult, foarte mult, extraordinar de mult. Nu pot trăi singur în viaţă... Trebuie să iubesc!
Dar staţi, să nu mă înţelegeţi greşit! Nu am nicio vină pentru ambivalenţa cuvântului "iubire". Şi, prin urmare, nu am nicio vină că atunci când trebuie să vorbesc despre relaţia mea cu Dumnezeu sau despre deschiderea faţă de fraţii mei trebuie să folosesc acelaşi cuvânt pe care îl folosesc şi "maneliştii". Şi ce vină să am eu că auzim acest cuvânt deopotrivă în telenovele, în muzica perversă de astăzi (= "o noapte de iubire"), în filmele holywoodiene, la fiecare colţ de stradă şi, bineînţeles, în biserică.
Pur şi simplu, citind şi meditând Evanghelia pe care Biserica ne-o propune spre reflecţie în duminica a VI-a din Timpul Paştelui am ajuns la această concluzie: trebuie să iubesc mai mult... Trebuie să-l iubesc mai mult pe Dumnezeu pentru că mult mai mult decât merit mă iubeşte El... Trebuie să iubesc mai mult oamenii, pe toţii oamenii: şi pe cei care-mi plac şi pe cei care nu-mi plac, şi pe cei care îmi vor binele şi pe cei care îmi vor răul, şi pe cei care mă vorbesc de bine şi pe cei care mă vorbesc de rău pe la spate… Trebuie să iubesc mai mult pentru că Isus, cel care mă cunoaşte mai bine decât mă cunosc eu, asta mi-a cerut – să iubesc: „Aceasta vă poruncesc: să vă iubiţi unii pe alţii”.
Isuse, dacă tu îmi ceri „doar atât”, eu, la rândul meu, îţi cer „doar atât”: Aceasta îţi cer: să mă ajuţi să iubesc aşa cum mi-ai cerut!
