vineri, 29 iunie 2012

Puterea unei priviri


Astăzi este sărbătoare… Este sărbătoare pentru că celebrăm memoria celor doi stâlpi ai Bisericii Romane: sfinţii Petru şi Paul. Amândoi au fost apostoli, amândoi l-au iubit mult pe Cristos, amândoi au dat o mărturie extraordinară despre credinţa lor, amândoi au pecetluit credinţa şi mărturia lor prin vărsarea sângelui, murind ca martiri… Dar, în acelaşi timp, amândoi au cunoscut momente de slăbiciune, amândoi au fost oameni slabi. Nu celebrăm astăzi memoria unor oameni perfecţi, a unor oameni fără cusururi, fără lipsuri. Dimpotrivă celebrăm memoria unor oameni care au experimentat din plin slăbiciunea.
Dacă astăzi aceşti doi sfinţi ne sunt prezentaţi de către Biserică drept modele, exemple de urmat, asta se datorează harului care a lucrat în ei. Şi tocmai despre acest lucru aş vrea să vorbesc în continuare. Dacă ar fi să dau un titlu predicii de astăzi aş numi-o aşa: puterea unei priviri.
Cât de importantă este privirea! Ce forţă are privirea! O privire îndreptată asupra ta te poate readuce la viaţă sau te poate condamna la moarte; îţi poate reînsufleţi curajul şi speranţa sau te poate arunca în abisul descurajării. Ce forţă are privirea!
La Auschwitz deţinuţilor le era interzis să-i privească pe soldaţi în ochi. Dacă un deţinut privea în ochi un soldat, era imediat executat. Dacă un soldat privea un deţinut, soldatul era pedepsit. Ştiţi de ce? Pentru că privirea lor putea provoca milă, compasiune, putea aduce un strop de umanitate în inima soldaţilor. Acest lucru le era interzis. Le era interzis să privească şi să fie priviţi… Le era interzis să fie oameni…

Ei bine, dacă apostolii Petru şi Paul au murit martiri, iar astăzi le aducem cinstea noastră şi îi rugăm să ne inspire pe drumul credinţei noastre, asta se datorează unei priviri care a fost fixată asupra lor şi pe care nu au putut să o mai uite niciodată. A fost privirea lui Cristos care i-a întâlnit pe amândoi în momente diferite, dar cu aceeaşi intensitate.
Mai întâi privirea lui Isus l-a întâlnit pe Petru atunci când fratele său Andrei l-a adus la Isus. Ne spune Evanghelia după Sfântul Ioan: „Privindu-l, Isus i-a zis: Tu eşti Simon, fiul lui Iona; tu te vei numi Chefa”. Şi imediat Petru l-a urmat pe Isus. A fost o privire care l-a marcat pe Petru, o privire care l-a determinat să renunţe la toate şi să-l urmeze pe cel care l-a privit într-un mod anume. Petru avea să nu mai uite niciodată acea privire. Atunci când toţi s-au scandalizat de Isus, el i-a întrebat pe apostoli: Vreţi oare să plecaţi şi voi. Iar Petru, care-i întâlnise privirea, i-a spus: La cine să mergem Doamne? Tu singur ai cuvintele vieţii veşnice
Ceva mai târziu, când Isus era arestat, iar Petru scandalizat de el, după ce s-a lepădat a treia oară de Cristos, evanghelistul Luca subliniază: „Îndată, pe când încă mai vorbea, a cântat cocoşul. Iar Domnul, întorcându-se, l-a privit fix pe Petru (…). Şi ieşind afară a plâns amar”. Vă daţi seama ce privire pătrunzătoare a întâlnit Petru în acele momente? Nu era o privire care îi reproşa ceva sau care ar fi vrut să-i spună: Ţi-am spus eu… Dar era o privire plină de compătimire şi milostivire, o privire care l-a ajutat să-şi plângă păcatul şi să nu-l mai repete.
Iată unde şi-a găsit Petru puterea de a-l urma pe Cristos: în privirea Domnului aţintită asupra sa.
Acelaşi lucru s-a întâmplat şi în cazul lui Paul. El nu l-a cunoscut fizic pe Isus. Era un duşman al său şi un duşman al creştinilor. Dar pe drumul Damascului Paul întâlneşte şi el aceeaşi privire a lui Cristos, o privire atât de puternică, încât Paul rămâne orb. Privindu-l pe Cristos, Paul a încetat să mai privească lumea, lumea în care trăia el până atunci şi rămâne doar cu privirea credinţei pe care tocmai o experimentase.
Cât de importantă a fost această privire pentru apostolul Paul! O privire care l-a transformat din rădăcini. Persecutorul devine apostol, duşmanul devine prieten, cel fără inimă devine o inimă şi un suflet în slujirea lui Cristos.
Petru şi Paul, doi oameni slabi transformaţi de puterea unei priciri… Şi după ce ei au fost transformaţi de privirea lui Isus, însăşi privirea lor a început să transforme pe ceilalţi, să facă minuni. În episodul vindecării ologului de la poarta templului, din Cartea Faptele Apostolilor, citim aceste cuvinte: Iar Petru şi Ioan, privindu-l în faţă i-au spus: "Uită-te la noi!" Păi acest olog era şi înainte acolo, l-au văzut de atâtea ori. Dar până în acest moment nu îl priviseră. Acum l-au privit, iar privirea lor l-a vindecat pe olog.
Privirea lui Cristos este şi astăzi îndreptată asupra noastră şi cât de multă nevoie avem noi de această privire… El ne priveşte la fiecare Liturghie pe care o celebrăm, ne priveşte în persoana fraţilor noştri bolnavi, săraci, deznădăjduiţi. Ne priveşte şi vrea ca şi noi să-l privim, vrea ca privirea sa să întâlnească privirea noastră. Doar în acel moment se va realiza o minune şi în viaţa noastră. Nu e suficient să privească doar el. Trebuie să privim şi noi. Aveam nevoie de această privire pentru a creşte în iubire şi în mărturie. Avem nevoie de această privire pentru a creşte în virtute şi-n har! Avem nevoie de această privire pentru a creşte în bunătate şi în umanitate. Şi câtă nevoie nu avem de această privire mai ales atunci când, asemenea apostolilor celebraţi astăzi, experimentăm slăbiciunea şi lipsurile noastră. Câtă nevoie avem de privirea iertătoare a lui Cristos atunci când păcătuim. Dar, mai ales, câtă nevoie nu au fraţii noştri de privirea noastră!