Astăzi este sărbătoare… Este
sărbătoare pentru că celebrăm memoria celor doi stâlpi ai Bisericii Romane:
sfinţii Petru şi Paul. Amândoi au fost apostoli, amândoi l-au iubit mult pe
Cristos, amândoi au dat o mărturie extraordinară despre credinţa lor, amândoi
au pecetluit credinţa şi mărturia lor prin vărsarea sângelui, murind ca
martiri… Dar, în acelaşi timp, amândoi au cunoscut momente de slăbiciune,
amândoi au fost oameni slabi. Nu celebrăm astăzi memoria unor oameni perfecţi,
a unor oameni fără cusururi, fără lipsuri. Dimpotrivă celebrăm memoria unor
oameni care au experimentat din plin slăbiciunea.
Dacă astăzi aceşti doi sfinţi ne
sunt prezentaţi de către Biserică drept modele, exemple de urmat, asta se
datorează harului care a lucrat în ei. Şi tocmai despre acest lucru aş vrea să
vorbesc în continuare. Dacă ar fi să dau un titlu predicii de astăzi aş numi-o
aşa: puterea unei priviri.
Cât de importantă este privirea!
Ce forţă are privirea! O privire îndreptată asupra ta te poate readuce la viaţă
sau te poate condamna la moarte; îţi poate reînsufleţi curajul şi speranţa sau
te poate arunca în abisul descurajării. Ce forţă are privirea!
La Auschwitz deţinuţilor le era
interzis să-i privească pe soldaţi în ochi. Dacă un deţinut privea în ochi un
soldat, era imediat executat. Dacă un soldat privea un deţinut, soldatul era
pedepsit. Ştiţi de ce? Pentru că privirea lor putea provoca milă, compasiune,
putea aduce un strop de umanitate în inima soldaţilor. Acest lucru le era
interzis. Le era interzis să privească şi să fie priviţi… Le era interzis să
fie oameni…
Ei bine, dacă apostolii Petru şi
Paul au murit martiri, iar astăzi le aducem cinstea noastră şi îi rugăm să ne
inspire pe drumul credinţei noastre, asta se datorează unei priviri care a fost fixată asupra lor şi pe care nu au putut să o
mai uite niciodată. A fost privirea
lui Cristos care i-a întâlnit pe amândoi în momente diferite, dar cu
aceeaşi intensitate.
Mai întâi privirea lui Isus l-a
întâlnit pe Petru atunci când fratele său Andrei l-a adus la Isus. Ne spune Evanghelia după Sfântul Ioan: „Privindu-l, Isus i-a zis: Tu eşti Simon, fiul lui Iona; tu te vei numi
Chefa”. Şi imediat Petru l-a urmat pe Isus. A fost o privire care l-a
marcat pe Petru, o privire care l-a determinat să renunţe la toate şi să-l
urmeze pe cel care l-a privit într-un mod anume. Petru avea să nu mai uite
niciodată acea privire. Atunci când toţi s-au scandalizat de Isus, el i-a
întrebat pe apostoli: Vreţi oare să
plecaţi şi voi. Iar Petru, care-i întâlnise privirea, i-a spus: La cine să mergem Doamne? Tu singur ai
cuvintele vieţii veşnice…
Ceva mai târziu, când Isus era
arestat, iar Petru scandalizat de el, după ce s-a lepădat a treia oară de
Cristos, evanghelistul Luca subliniază: „Îndată,
pe când încă mai vorbea, a cântat cocoşul. Iar Domnul, întorcându-se, l-a
privit fix pe Petru (…). Şi ieşind afară a plâns amar”. Vă daţi seama
ce privire pătrunzătoare a întâlnit Petru în acele momente? Nu era o privire
care îi reproşa ceva sau care ar fi vrut să-i spună: Ţi-am spus eu… Dar era o privire plină de compătimire şi
milostivire, o privire care l-a ajutat să-şi plângă păcatul şi să nu-l mai
repete.
Iată unde şi-a găsit Petru
puterea de a-l urma pe Cristos: în privirea Domnului aţintită asupra sa.
Acelaşi lucru s-a întâmplat şi în
cazul lui Paul. El nu l-a cunoscut fizic pe Isus. Era un duşman al său şi un
duşman al creştinilor. Dar pe drumul Damascului Paul întâlneşte şi el aceeaşi
privire a lui Cristos, o privire atât de puternică, încât Paul rămâne orb.
Privindu-l pe Cristos, Paul a încetat să mai privească lumea, lumea în care
trăia el până atunci şi rămâne doar cu privirea credinţei pe care tocmai o
experimentase.
Cât de importantă a fost această
privire pentru apostolul Paul! O privire care l-a transformat din rădăcini. Persecutorul devine apostol, duşmanul devine
prieten, cel fără inimă devine o inimă şi un suflet în slujirea lui Cristos.
Petru şi Paul, doi oameni slabi
transformaţi de puterea unei priciri… Şi după ce ei au fost transformaţi de
privirea lui Isus, însăşi privirea lor a început să transforme pe ceilalţi, să
facă minuni. În episodul vindecării ologului de la poarta templului, din Cartea
Faptele Apostolilor, citim aceste cuvinte: Iar Petru şi Ioan, privindu-l în faţă
i-au spus: "Uită-te la noi!" Păi acest olog era şi înainte
acolo, l-au văzut de atâtea ori. Dar până în acest moment nu îl priviseră. Acum
l-au privit, iar privirea lor l-a vindecat pe olog.
Privirea lui Cristos este şi astăzi îndreptată asupra
noastră şi cât de multă nevoie avem noi de această privire… El ne priveşte la
fiecare Liturghie pe care o celebrăm, ne priveşte în persoana fraţilor noştri
bolnavi, săraci, deznădăjduiţi. Ne priveşte şi vrea ca şi noi să-l privim, vrea
ca privirea sa să întâlnească privirea noastră. Doar în acel moment se va
realiza o minune şi în viaţa noastră. Nu e suficient să privească doar el.
Trebuie să privim şi noi. Aveam nevoie de această privire pentru a creşte în iubire
şi în mărturie. Avem nevoie de această privire pentru a creşte în virtute şi-n
har! Avem nevoie de această privire pentru a creşte în bunătate şi în
umanitate. Şi câtă nevoie nu avem de această privire mai ales atunci când,
asemenea apostolilor celebraţi astăzi, experimentăm slăbiciunea şi lipsurile
noastră. Câtă nevoie avem de privirea iertătoare a lui Cristos atunci când
păcătuim. Dar, mai ales, câtă nevoie nu au fraţii noştri de privirea noastră!