Un model pentru omul de astazi - MARIA

La data de 6 iulie 1902 a murit o copilă în vârstă de numai 12 ani, pe nume Maria Goretti. A murit în urma agresiunii la care a fost supusă de către un tânăr nemulţumit de faptul că această fetiţă a refuzat să devină obiectul josnic care să-i satisfacă un instinct orb; sau, cu alte cuvinte, ea a murit pentru că a refuzat să păcătuiască cu el şi să-şi murdărească sufletul…
Maria Goretti a murit şi a declanşat o mare admiraţie. Mulţimea a înconjurat-o pe fetiţă, iar înmormântarea ei s-a transformat într-o victorie de recunoştinţă pentru martira curăţiei. Lumea simplă s-a simţit solidară cu alegerile Mariei Goretti, pentru că a refuzat să facă compromisuri cu sine şi cu Dumnezeu.

Citeşte mai mult»

Sfantul Nicolae versus Mos Nicolae

Sfântul Nicolae, episcop de Mira (actuala Turcie), este unul dintre cei mai populari sfinţi ai Bisericii, şi asta pentru că în jurul sărbătorii sale s-au ţesut foarte multe tradiţii şi obiceiuri.
Pentru copiii cuminţi sfântul Nicolae este „Moşul” care aduce daruri; pentru copii obraznici este cel care vine cu varga pentru a-i atenţiona; pentru părinţi sfântul Nicolae este „imaginea” cu care trebuie să se identifice în această zi, cumpărând dulciuri şi cadouri copiilor… Dar pentru creştinii de toate vârstele Sfântul Nicolae este şi rămâne, înainte de toate, un sfânt care ne aminteşte importanţa şi frumuseţea iubirii faţă de aproapele care devine o rază a iubirii care ne leagă de Dumnezeu.

Citeşte mai mult»

Rugăciunea sfântului Francisc

Un program de viaţă extraordinar prezentat de sfântul Francisc, cel pe care Biserica îl comemorează astăzi, în această rugăciune pe care ne-a lăsat-o... Este o adevărată provocare pentru fiecare dintre noi. Iată textul:

          Doamne, fă din mine un instrument al împăcării între oameni:
Unde este ură eu să aduc iubire,
Unde este vină eu să aduc iertare,
Unde este dezbinare, eu să aduc unire,
Unde-i rătăcire, eu să aduc adevărul,
Unde-i îndoială, eu să aduc credintă,
Unde-i disperare, eu să aduc sperantă,
Unde-i întuneric, eu să aduc lumină,
Unde-i suferință, eu să aduc bucurie.
          Doamne, ajută-mă ca mai curând eu să mângâi pe alții decât să fiu mângâiat,
Ca eu să-i înteleg pe alții decât eu să fiu înteles,
Ca eu să iubesc pe altii decât eu să fiu iubit.
Caci când ma uit pe mine însumi atunci ma găsesc,
Când iert atunci găsesc iertare,
Când mor pentru Tine, atunci voi învia la viaţa de veci. Amin.

Citeşte mai mult»

Îţi mulţumesc, Doamne, pentru Îngerul meu păzitor

Doi îngeri călători s-au oprit să-si petreacă noaptea în casa unei familii înstărite. Familia a fost rea şi a refuzat sa-i lase pe îngeri să înnopteze în camera de oaspeţi. În schimb, le-a oferit o cămăruţă la subsol. În timp ce îşi făceau paturile, îngerul cel bătrân a văzut o gaură în perete şi a reparat-o imediat. Când îngerul cel tânăr l-a întrebat de ce, celălalt înger i-a răspuns: „Lucrurile nu sunt întotdeauna ce par a fi”. 

Citeşte mai mult»

Sfânta Tereza a Pruncului Isus - model şi maestră a sfinţeniei

Predică rostită în Biserica "Sf. Tereza a Pruncului Isus" din Iaşi cu ocazia hramului în anul 2011

În a doua jumătate a secolului al XIX-lea filozoful german, Friedrich Nietzsche, ucigaşul lui Dumnezeu, aşa cum îl numesc unii, profeţea venirea Supraomului: „Am venit să vă vestesc Supraomul, spunea el. Omul este ceva ce trebuie depăşit”.

De fapt, ce anume predica Nietzsche? Predica afirmarea omului prin voinţa sa de putere şi prin moartea lui Dumnezeu. Trebuie să renunţăm la Dumnezeu, susţinea el, şi să ne afirmăm noi, oamenii, cu puterile şi forţele noastre. Dumnezeu şi credinţa într-o viaţă de dincolo nu fac decât să ne limiteze şi să ne ţină închişi într-un orizont foarte îngust! Trebuie să-l eliminăm pe Dumnezeu şi să ne afirmăm noi. Acesta era mesajul lui: omul se realizează doar prin putere.

Citeşte mai mult»

Un dialog purtat... pe drum

Pe drum i-a întrebat pe ucenici: "Cine spun oamenii că sunt eu?" Ei i-au răspuns: "Unii spun că eşti Ioan Botezătorul, alţii că eşti Ilie, iar alţii că eşti unul dintre profeţi". Atunci el i-a întrebat: "Dar voi cine spuneţi că sunt eu?" Simon Petru i-a răspuns: "Tu eşti Cristos". (Mc, 27-29)

Două întrebări mari şi două răspunsuri pe măsură... Nu e un simplu dialog "de drum", ca să treacă timpul mai repede şi a uita de greutatea drumului. Este un episod cheie din Evanghelie amintit de toţi cei trei evanghelişti sinoptici. Dar întrebarea pe care mi-am adresat-o de foarte multe ori este aceasta: de ce acest dialog atât de intim şi de important a avut loc pe drum? Oare nu era mai potrivit ca Isus să-i fi invitat pe ucenici într-un ţinut retras şi acolo să fi avut loc acest colocviu?

Citeşte mai mult»

Înfruntă-ţi uriaşii! Pietrele succesului. Partea a II-a

Ne spune textul că David s-a aplecat asupra unui râu, a unei ape, şi de acolo a adunat 5 pietricele pe care le-a pus în desaga sa… Cu una dintre acestea l-a lovit pe uriaş. Dar le avea pe toate cinci.

Un râu, o apă din care a cules cinci pietricele…

Ştiţi, ca să-l putem învinge pe Goliatul nostru, avem şi noi nevoie de nişte pietricele. Oare care sunt acestea? Dar mai ales, de unde le putem lua? Există o apă, un râu asupra căruia trebuie să ne aplecăm şi noi pentru a culege aceste pietre. Acest râu este credinţa noastră pe care am primit-o atunci când am fost scufundaţi în apa Botezului, simbol al morţii lui Cristos şi izvor al credinţei noastre. Asupra acestei ape trebuie să ne aplecăm şi noi. Pietrele le vom culege de acolo, din credinţa noastră, din Botezul nostru. Trebuie să ne aplecăm asupra lui. Atunci am murit pentru păcat şi am înviat cu Cristos la o viaţă nouă. Atunci am intrat în marea familie a lui Dumnezeu. Suntem proprietatea lui. El este Uriaşul nostru, în faţa căruia ceilalţi uriaşi  par ca nişte furnici, chiar dacă sunt mai mari decât noi…

Citeşte mai mult»

Înfruntă-ţi uriaşii! (Partea I)

(Prima parte a unei meditaţii pe care am ţinut-o unui grup de aproximativ 60 de tineri din Iaşi adunaţi pentru o zi de reculegere în Postul Mare 2012. În pregătirea acestui material, m-am folosit de o carte scrisă de Max Lucado, Înfruntă-ţi uriaţii! Text biblic de referinţă – Capitolul 17 din Cartea întâi a Regilor). 

Este fascinantă această istorie a unei lupte inegale.

Este vorba despre un tânăr fără experienţa vieţii, un tânăr fraged, slab, fără cunoştinţe în ale luptei, care ştia doar să păzească nişte oi şi să tragă cu praştia după animalele sălbatice care atentau la turmiţa sa de oi. Aşadar, un astfel de tânăr, pe nume David, şi un colos, un uriaş, un experimentat în ale războiului, în ale luptei – Goliat… Peste trei metri înălţime, cu un scut de 40 de kg şi o suliţă de 30 de kg. Un adevărat monstru… Imaginaţi-vă o mini-bicicletă care atacă un trailer cu 18 roţi. Mihai Viteazu cu sabia lui și armata americană cu bombele sale…

Citeşte mai mult»

Un om fără prefăcătorie

Text biblic de referinţă: Ioan 1, 45-51

„Te-am văzut pe când stăteai sub un smochin”, i-a spus Isus lui Natanael, aşa cum îl numeşte evanghelistul Ioan pe sfântul Bartolomeu, cel pe care sfânta Biserică îl sărbătoreşte astăzi 24 august.

La fel ar putea să ne spună Isus şi nouă: „Te-am văzut când munceai, te-am văzut când te-ai ridicat dimineaţă din pat, te-am văzut când mergeai cu tramvaiul, te-am văzut în biserică, te-am văzut meditând Cuvântul meu…” Da, ar putea să ne spună şi nouă aceleaşi cuvinte, pentru că el ne vede în fiecare moment.

Dar oare ar putea Isus să spună şi despre noi aceleaşi cuvinte pe care le-a spus despre Natanael: "Iată un adevărat israelit, un om căruia nu-i place prefăcătoria"(Ioan 1.47)? Oare ar putea spune Isus despre noi aceleaşi cuvinte: „Iată un creştin căruia nu-i place prefăcătoria; iată un creştin care caută cu sinceritate adevărul, care nu minte, care nu mă înşală, care nu joacă teatru în faţa mea... Iată un creştin pe care mă pot baza…” Oare ar putea spune Isus şi despre noi aceleaşi cuvinte?

Citeşte mai mult»

Exist ca să trăiesc

Două verbe – "a exista" şi "a trăi"... De cele mai multe ori le folosim ca fiind sinonime, în mod alternativ, când pe unul când pe altul, vrând să exprimăm cu ajutorul lor aceiaşi realitate. Dar, de fapt, ele surprind două realităţi diferite, chiar dacă sunt foarte strâns legate între ele.

"A exista" se referă la faptul de "a fi", de a fiinţa. Este un dat pe care l-am primit în mod gratuit din partea lui Dumnezeu. Existăm pentru că Dumnezeu ne-a chemat la viaţă prin colaborarea părinţilor noştri.

"A trăi" nu se referă doar la simpla existenţă, ci adaugă o nuanţă nouă: modul în care noi primim şi preţuim darul existenţei. Acesta este verbul care face diferenţa între oameni: existăm toţi, dar nu trăim toţi. Existăm toţi pentru că suntem în viaţă, dar nu trăim toţi pentru că nu ne bucurăm de viaţă...

Citeşte mai mult»

Între dezamăgire şi împlinire

Sâmbătă după-amiază am postat pe facebook un citat luat din cardinalul Montini care mi-a plăcut foarte mult: „Pentru mulţi creştini nu mai există opoziţie între Cristos şi lume, nu pentru că lumea s-ar fi convertit la Cristos, dar pentru că ei, creştinii, s-au convertit la lume”. Au fost mai mulţi „prieteni virtuali” care au lăsat un comentariu la această postare. Dar mi-a atras atenţia, într-un mod deosebit, unul care spunea: „poate că Cristos a dezamăgit”, de aceea creştinii tind tot mai mult să se convertească la lume, la mentalitatea lumii.

Oare Cristos dezamăgeşte?

Citeşte mai mult»

Puterea unei priviri

Astăzi este sărbătoare… Este sărbătoare pentru că celebrăm memoria celor doi stâlpi ai Bisericii Romane: sfinţii Petru şi Paul. Amândoi au fost apostoli, amândoi l-au iubit mult pe Cristos, amândoi au dat o mărturie extraordinară despre credinţa lor, amândoi au pecetluit credinţa şi mărturia lor prin vărsarea sângelui, murind ca martiri… Dar, în acelaşi timp, amândoi au cunoscut momente de slăbiciune, amândoi au fost oameni slabi. Nu celebrăm astăzi memoria unor oameni perfecţi, a unor oameni fără cusururi, fără lipsuri. Dimpotrivă celebrăm memoria unor oameni care au experimentat din plin slăbiciunea.

Dacă astăzi aceşti doi sfinţi ne sunt prezentaţi de către Biserică drept modele, exemple de urmat, asta se datorează harului care a lucrat în ei. Şi tocmai despre acest lucru aş vrea să vorbesc în continuare. Dacă ar fi să dau un titlu predicii de astăzi aş numi-o aşa: puterea unei priviri.

Cât de importantă este privirea! Ce forţă are privirea! O privire îndreptată asupra ta te poate readuce la viaţă sau te poate condamna la moarte; îţi poate reînsufleţi curajul şi speranţa sau te poate arunca în abisul descurajării. Ce forţă are privirea!

La Auschwitz deţinuţilor le era interzis să-i privească pe soldaţi în ochi. Dacă un deţinut privea în ochi un soldat, era imediat executat. Dacă un soldat privea un deţinut, soldatul era pedepsit. Ştiţi de ce? Pentru că privirea lor putea provoca milă, compasiune, putea aduce un strop de umanitate în inima soldaţilor. Acest lucru le era interzis. Le era interzis să privească şi să fie priviţi… Le era interzis să fie oameni…

Citeşte mai mult»

Convertit pe patul de moarte

Donald Whitaker a fost medic de profesie şi om de ştiinţă care l-a respins în mod constant şi brutal pe Dumnezeu. Pe patul unui spital descoperă nevoia de iertare, de mântuire (un cuvânt care nu-i spunea mai nimic înainte). Astfel, îl descoperă pe Dumnezeu şi. odată cu el, descoperă pacea şi liniştea interioară pe care le căutase toată viaţa.

Mai jos puteţi urmări un material emoţionant cu mărturia pe care o dă el însuşi. Printre altele spune:

Este foarte uşor să fii ateist atunci când ai succes în viaţă. Un ateist îşi spune: N-am nevoie de Dumnezeu... Cine este Dumnezeu? Dar este foarte greu să fii ateist atunci când te afli pe patul morţii.

Citeşte mai mult»

1+1+1= IUBIRE

Omul, încă de la apariţia sa pe acest pământ, a simţit nevoia de a admite existenţa unei fiinţe superioare, transcendente, pentru a reuşi să explice ordinea existentă în lumea în care tocmai “s-a trezit”. Aşa se explică cum fiecare popor antic avea propriile sale zeităţi: obiecte sau fenomene ale naturii, pe care le personificau şi le considerau divine, superioare lor. Chiar şi astăzi, orice trib, fie el cât de îndepărtat sau izolat, posedă anumite tradiţii religioase prin care încearcă să ofere un răspuns întrebărilor fundamentale pe care orice om şi le pune: cine sunt, de unde vin, unde mă îndrept? Sunt întrebări pe care omul nu le poate ocoli, iar aceste întrebări cer un răspuns. Pentru a le oferi un răspuns, majoritatea popoarelor din istorie au “inventat” un Dumnezeu.

Citeşte mai mult»

Între vorbe şi fapte

Văzând acest filmuleţ, mi-am amintit cuvintele lui Isus: "Nu oricine îmi zice Doamne, Doamne..." Cât sunt ele de adevărate şi cât de mare este riscul de a ne trăi credinţa doar la nivel de vorbe!

Chiar dacă este ceva mai lung, merită văzut acest fragment dintr-un film rusesc numit "Pildele". Este posibil să învăţăm mai mult din el decât din multe predici...

Vizionare plăcută!!!

Citeşte mai mult»

O iubire fără selecţie, fără condiţii şi fără limite!

(predica pe care am ţinut-o în Catedrala "Sf. Fecioară Maria, Regină" în duminica a VI-a Paştelui, la liturghia tinerilor de la ora 16.00)

Doi soţi cu experienţă în viaţa de familie, îşi sărbătoreau  nunta lor de 40 de ani într-un mic restaurant liniştit şi romantic. Dintr-o dată la masa lor apare o mică zână care le spune: Pentru că sunteţi un cuplu exemplar şi pentru iubirea voastră reciprocă în tot acest timp, vă îndeplinesc fiecăruia o dorinţă! Soţia spune imediat, fără a mai aştepta să se răzgândească zâna: Vreau să călătoresc cu soţul meu drag în jurul lumii! Zâna flutură bagheta magică şi apar două bilete de călătorie în mâinile ei. Soţul a văzut atunci că e treabă serioasă… S-a gândit un moment şi îşi îndreptă privirea spre soţie şi îi spuse: Ei bine, asta e o oportunitate cu care nu mă mai întâlnesc a doua oară în viaţă. Îmi pare rău iubirea mea, te iubesc foarte mult (…?), dar dorinţa mea este să am o soţie cu 30 de ani mai tânără decât mine! Soţia şi zâna au rămas profund dezamăgite. Dar dorinţa e dorinţă. Zâna a fluturat bagheta magică şi minune!… Ce credeţi că s-a întâmplat? Soţul a devenit imediat de 92 de ani, iar soţia lui a rămas la cei 62 de ani pe care îi avea!

Citeşte mai mult»

Nu putem trăi singuri – trebuie să iubim!

Astăzi mi-am dat seama (... pentru a nu ştiu câta oară!) de un lucru – nu (mai) pot trăi singur! Trebuie să iubesc... Mult, foarte mult, extraordinar de mult. Nu pot trăi singur în viaţă... Trebuie să iubesc!

Dar staţi, să nu mă înţelegeţi greşit! Nu am nicio vină pentru ambivalenţa cuvântului "iubire". Şi, prin urmare, nu am nicio vină că  atunci când trebuie să vorbesc despre relaţia mea cu Dumnezeu sau despre deschiderea faţă de fraţii mei trebuie să folosesc acelaşi cuvânt pe care îl folosesc şi "maneliştii". Şi ce vină să am eu că auzim acest cuvânt deopotrivă în telenovele, în muzica perversă de astăzi (= "o noapte de iubire"), în filmele holywoodiene, la fiecare colţ de stradă şi, bineînţeles, în biserică.

Pur şi simplu, citind şi meditând Evanghelia pe care Biserica ne-o propune spre reflecţie în duminica a VI-a din Timpul Paştelui am ajuns la această concluzie: trebuie să iubesc mai mult... Trebuie să-l iubesc mai mult pe Dumnezeu pentru că mult mai mult decât merit mă iubeşte El... Trebuie să iubesc mai mult oamenii, pe toţii oamenii: şi pe cei care-mi plac şi pe cei care nu-mi plac, şi pe cei care îmi vor binele şi pe cei care îmi vor răul, şi pe cei care mă vorbesc de bine şi pe cei care mă vorbesc de rău pe la spate… Trebuie să iubesc mai mult pentru că Isus, cel care mă cunoaşte mai bine decât mă cunosc eu, asta mi-a cerut – să iubesc: „Aceasta vă poruncesc: să vă iubiţi unii pe alţii”.

Isuse, dacă tu îmi ceri „doar atât”, eu, la rândul meu, îţi cer „doar atât”: Aceasta îţi cer: să mă ajuţi să iubesc aşa cum mi-ai cerut!

Citeşte mai mult»

Isus ne este de ajuns!

Este impresionant dialogul dintre Isus şi apostolul Filip (cel pe care îl sărbătorim astăzi) din Evanghelia zilei.

Filip – "Doamne, arată-ni-l pe Tatăl şi ne este de ajuns!"... Nu mai vrem nimic altceva decât să-l găsim pe el. Pe el îl căutăm în tot ceea ce facem pentru că "neliniştită va fi inima noastră (...)" până ce nu-l vom găsi pe Tatăl.

Isus – "De atâta vreme sunt cu voi şi tu nu m-ai cunoscut, Filipe? Cine m-a văzut pe mine l-a văzut şi pe Tatăl". Eu vă sunt de ajuns! 

Isuse, Totul meu,  fă să primesc cu inima deschisă tot ceea ce-mi trimiţi şi ajută-mă să nu-mi doresc niciodată mai mult decât îmi oferi tu! Ajută-mă... să-mi ajungi!!! 

Citeşte mai mult»

Biblia învingătorului

Cand invingatorul comite o greseala, spune: ”Am gresit!“ si invata lectia.
Cand invinsul comite o greseala, spune: “Nu e vina mea!” si arunca vina pe altii.

Un invingator stie ca adversitatea este cel mai bun invatator.
Un invins se simte victima in fata adversitatilor vietii.

Un invingator stie ca rezultatele actiunilor lui depind de el.
Un invins crede in existenta ghinionului.

Citeşte mai mult»

Sfântul Iosif, mijlocitorul şi exemplul muncitorilor

Sfântul Iosif, patronul muncitorilor, să mijlocească de la Dumnezeu harul de a-i fi recunoscută muncii valoarea şi nobleţea sa, iar muncitorilor demnitatea şi respectul pe care nu-l pierd câştigându-şi pâinea "în sudoarea frunţii"! Sfântul Iosif să ne fie exemplu şi mijlocitor...

"Într-adevăr, deşi din familie regală, unit în căsătorie cu cea mai nobilă şi mai sfântă dintre femei, considerat tată al Fiului lui Dumnezeu, Iosif îşi petrece viaţa lucrând cu braţele şi câştigând prin muncă tot ce era de trebuinţă pentru întreţinerea familiei sale." (Papa Leon al XIII-lea în scrisoarea enciclică Revum novarum).

Rugăciune în cinstea sf. Iosif, Patronul muncitorilor

Citeşte mai mult»

Isuse, Veşnic Călător

Meditând astăzi asupra Evangheliei pe care ne-o propune Biserica în Duminica Vocaţiilor (Isus Păstorul cel bun), mi-am amintit câteva versuri scrise de Traian Dorz de o frumuseţe şi un realism extraordinar. Cât de uşor ne putem regăsi în aceste versuri! Câte "NU-uri" au ţesut istoria noastră... 

Vă propun aceste versuri ca suport pentru o eventuală meditaţie:

Isuse, Veşnic Călător prin lumea de păcate,
Tu baţi străin şi iubitor la uşile-ncuiate.

Nimic Tu nu-i ceri nimănui, când baţi şi-aştepţi să vină,
ci vrei să laşi în viaţa lui, iertare şi lumină.

Citeşte mai mult»

Vocaţiile – un dar pentru Biserică şi pentru lume

Mâine, 29 aprilie 2012, în duminica a IV-a din Timpul Pascal, Biserica Romano-Catolică celebrează a 49-a Zi Mondială de rugăciune pentru Vocaţii. Este o invitaţie puternică de a ne aminti în rugăciunile noastre de nevoia pe care o are Biserica de persoane care să i se consacre lui Cristos într-un mod deosebit. "Rugaţi pe Stăpânul secerişului să trimită lucrători în secerişul tău" (Mt. 9,38).

Părinte Sfânt, priveşte spre această omenire a noastră, care face primii paşi pe drumul celui de-al treilea mileniu. Viaţa ei este încă puternic marcată de ură, de violenţă şi oprimare, dar foamea de dreptate, de adevăr şi de har îşi găsesc încă loc în inimile multora care aşteaptă să aduci mântuirea înfăptuită de tine prin Fiul tău, Isus. Avem nevoie de vestitori curajoşi ai Evangheliei, de slujitori generoşi ai omenirii suferinde. 

Te rugăm să-i trimiţi Bisericii tale preoţi sfinţi, care să sfinţească poporul tău cu instrumentele harului tău. Trimite consacraţi şi consacrate în număr mare, care să arate sfinţenia ta în mijlocul lumii. Trimite în via ta lucrători sfinţi, care să muncească cu înflăcărarea iubirii şi, împinşi de Duhul tău Sfânt, să poarte mântuirea lui Cristos până la marginile pământului. Amin. (Fer. Ioan Paul al II-lea)

Sfântul Părinte Papa Benedict al XVI-lea a trimis cu această ocazie şi un mesaj către întreaga Biserică cu tema "Vocaţiile – dar al carităţii lui Dumnezeu".

Citeşte mai mult»

Anti–Geneza şi plânsul lui Dumnezeu

În cele din urmă omul a distrus pământul.

Pământul era frumos
Iar deasupra lui plutea spiritul omului
care a distrus totul.

Şi omul a zis: "Să fie întuneric".
Şi a văzut omul că întunericul era bun,
şi a numit întunericul „siguranţă”;
şi s-au împărţit în rase, religii şi clase.
Nu a fost seară, şi nu a fost dimineaţă
în a şaptea zi înaintea sfârşitului. 

Citeşte mai mult»

Mă îndoiesc, deci exist !(?)

Ceea ce mă impresionează cel mai mult în Evangheliile pe care le ascultăm în acest Timp Pascal este dificultatea extraordinar de mare a apostolilor şi a celor care l-au cunoscut pe Isus de a crede în misterul Învierii sale. Ne-am întâlnit în acest timp, pe rând, cu îndoiala Mariei Magdalena, cu îndoiala lui Petru şi a lui Ioan care au alergat la mormântul gol, cu îndoiala celorlalţi apostoli, cu îndoiala lui Toma de duminica trecută, cu îndoiala ucenicilor care se îndreptau spre Emaus. Toţi aceştia, pe rând, au avut momente de îndoială, de necredinţă.

Îndoiala este o constantă şi în vieţile noastre. Sunt convins că nu există nimeni printre noi care să nu se fi îndoit la un moment dat… Probabil mulţi se mai îndoiesc încă şi, cu siguranţă, toţi ne vom mai îndoi în viitor de unele conţinuturi ale credinţei noastre. Există în vieţile noastre momente de îndoială nu numai cât priveşte misterul învierii lui Isus, dar chiar cât priveşte existenţa însăşi şi prezenţa lui Dumnezeu în lume şi în viaţa noastră. Aş spune, vai de cel care nu s-a îndoit niciodată! Oscar Wild spunea că „îndoiala este începutul adevăratei credinţe”, iar un alt autor spunea: „fără îndoială nu există decât moartea”. Îndoiala poate să fie utilă credinţei. Este primul pas pentru a ajunge la certitudinea credinţei. Problema nu este a acelora care au îndoieli, ci a acelora care au numai convingeri. Tudor Octavian spunea: „să te ferească Dumnezeu de cei care au doar convingeri şi nici o îndoială”.

Citeşte mai mult»

Rugăciunea – actul spontan al celui care crede

(Interviu difuzat la Radio Maria, joi 19 aprilie 2012 de la ora 12.15)

1. Vă rugăm să aprofundaţi temele principale ale audientei generale de ieri, miercuri 18 aprilie 2012.

Sfântul Părinte porneşte de la un text din Faptele Apostolilor, numit şi „Micile Rusalii”. Acest text spune că după ce apostolii Petru şi Ioan au vindecat, prin puterea lui Isus cel viu care lucra în ei, un paralitic la poarta Templului, şi după ce au fost închişi şi eliberaţi, ei s-au întors în mijlocul celorlalţi apostoli şi, povestindu-le toate aceste evenimente, şi-au ridicat toţi privirea spre cer şi au făcut această rugăciune foarte frumoasă:

Citeşte mai mult»

Toma – Geamănul nostru

Duminica de astăzi mai este numită şi Duminica Tomei – asta pentru că în centrul celei de-a doua părţi a Evangheliei se află el, Toma, numit Geamănul. De ce oare „Geamănul”? Pentru că el este geamănul nostru, fratele nostru, al fiecăruia dintre noi. Fiecare se poate regăsi în experienţa lui Toma şi în modul său de a gândi. Da, Toma este fratele nostru geamăn.

Vă propun astăzi să încercăm să vedem cum anume ne reprezintă acest personaj şi ce anume putem învăţa noi, fraţii săi, din experienţa sa.

Toma a fost arătat cu degetul în mod eronat de generaţii întregi de creştini, aplicându-i-se pe frunte o etichetă mare „Toma necredinciosul”. Însă nu este deloc aşa. Aş spune chiar că Toma a fost mai credincios decât ceilalţi apostoli care şi ei au avut dubii şi au fost cuprinşi de o mare necredinţă. Însă problema este că Toma nu a fost prezent atunci când Isus li s-a arătat tuturor ucenicilor adunaţi împreună. Toma nu era acolo şi, deci, a pierdut prima întâlnire cu Isus.

Citeşte mai mult»

Mi-e dor de Isus!(?)

M-a impresionat mereu figura Mariei Magdalena care plânge la mormântul lui Isus pentru că nu a mai găsit nici măcar trupul său mort.

Cunoaştem bine istoria vieţii sale, chiar dacă exegeţii şi teologii se mai întreabă asupra adevăratei sale identităţi. Tradiţia a asociat-o cu femeia păcătoasă prinsă în adulter care, conform legii lui Moise, trebuie să fie omorâtă cu pietre. Scriptura zice că Domnul a scos din ea şapte demoni. Deci este clar că Maria Magdalena, înainte să îl cunoască pe Isus, era o păcătoasă. Însă momentul întâlnirii ei cu Isus i-a schimbat radical viaţa. Isus reuşise să-i redea un sens pentru viaţa sa… Din acel moment, Maria Magdalena nu a mai lipsit de la nici un eveniment mai semnificativ din viaţa lui Isus. O vedem şi acum în faţa mormântului gol, plângându-l pe cel care i-a schimbat viaţa. Îi spune „Grădinarului”: „Dacă l-ai luat spune-mi unde l-ai pus şi mă voi duce să îl iau”. Înţelege îmi lipseşte; nu mai pot trăi fără el. Dacă ştii vreun indiciu, spune-mi. Am nevoie de el. Este totul pentru mine. Îl vreau aşa mort cum e, dar îl vreau pentru că el e totul pentru mine; îmi lipseşte. Mi-e dor de el!

Citeşte mai mult»

Sfântul Iosif şi puterea de a te împotrivi "normalului"

Dacă privim tablourile şi statuile care îl reprezintă astăzi pe sfântul Iosif, am spune despre el că era un bărbat înaintat în vârstă, cu barbă, venerabil şi demn de respect. Acesta este modul tradiţional de a-l prezenta pe sfântul Iosif… dar oare corespunde el realităţii? Nu avem dovezi în acest sens. Iar eu personal refuz să cred acest lucru. Cu atât mai mult cu cât, în acea perioadă, tinerii se căsătoreau la o vârstă destul de fragedă. De ce să ni-l închipuim pe Iosif bătrân?

Este mult mai frumos şi înălţător să ne gândim că Dumnezeu, pentru a-şi împlini planul, se foloseşte de doi tineri în floarea vârstei, în momentul viselor celor mai îndrăzneţe, când inima este cea mai generoasă. Eu cred că şi Maria şi Iosif erau tineri în momentul în care Dumnezeu le-a încredinţat aceste misiuni extraordinare; erau tineri care îşi făceau planuri pentru viitori.

Citeşte mai mult»

Cuvinte de aur

“Când voi fi coborât în criptă, voi putea spune, ca mulţi alţii, ‘Zilele muncii mele s-au sfârşit’, dar nu voi putea spune ‘Viaţa mea s-a sfârşit’. Mormântul nu este o alee înfundată; este un drum ce conduce dincolo. Marchează sfârşitul unui apus şi începutul unor noi zori.” (Victor Hugo)

Citeşte mai mult»

Dumnezeu nu este în criză... de iubire

Sfântul Augustin spunea la un moment dat că dacă, din cauza unui cataclism, toate Bibliile din lume s-ar pierde şi nu ar mai rămâne decât una singură, şi chiar dacă din această singură Biblie doar o pagină s-ar mai putea citi şi din această pagină doar un singur rând, şi dacă acest rând ar fi cel din Sfântul Ioan care spune: “Dumnezeu este iubire”, atunci totul ar fi salvat.

“Dumnezeu este iubire” – acesta este, practic, mesajul central pe care suntem chemaţi să-l aprofundăm în această duminică a IV-a din Postul Mare, împreună cu semnul prin care Dumnezeu şi-a manifestat în gradul cel mai înalt iubirea sa faţă de noi: Crucea lui Cristos. Toate lecturile din Sfânta Scriptură proclamate astăzi gravitează în jurul acestui adevăr central.

Citeşte mai mult»

A fi/a rămâne om e lucru mare

În seara aceasta am participat la o lectio divina cu studenţii. M-am convins o dată în plus de adevărul cuvintelor Scripturii: „Cuvântul lui Dumnezeu este viu şi plin de putere şi mai pătrunzător decât o sabie cu două tăişuri” (Evrei 4,12). Am ales pentru meditaţie parabola Fiului risipitor, sau mai bine zis Parabola Tatălui milostiv. Credeam că ştiu cam totul despre acest text; dar m-am înşelat. Fiecare împărtăşire făcută de participanţi îmi descoperea semnificaţii noi şi profunde care intersectează viaţa noastră de credinţă. Da, Cuvântul lui Dumnezeu este viu şi plin de putere…

Mie mi-au rămas în minte aceste cuvinte: „ar fi dorit să se sature cu roşcovele pe care le mâncau porcii”. Nu şi-ar fi dorit doar să-şi aline foamea cu roşcovele porcilor, ci să se sature cu acestea. Oare să fi ajuns acest tânăr să invidieze porcii sătui pe care îi păştea?

Citeşte mai mult»

Attende Domine

Citeşte mai mult»

Trei cuvinte: “Casa lui Dumnezeu” sau “peşteră de tâlhari”?

În duminica a treia din Postul Mare (Anul B) ascultăm şi medităm Evanghelia alungării negustorilor din Templu. Isus „a făcut un bici din funii şi i-a izgonit pe toţi afară din templu, împreună cu oile şi boii, a aruncat pe jos banii schimbătorilor şi le-a răsturnat tarabele”.

Ce se întâmplase? Templul înceta să mai fie o locuinţă a lui Dumnezeu şi un loc de întâlnire al omului cu Creatorul său. Devenise tot mai mult o piaţă publică în care mergeai pentru a vinde şi a cumpăra (se întâmpla asta mai ales în pragul sărbătorii Paştelui când Ierusalimul devenea neîncăpător din cauza nenumăraţilor pelerini veniţi de peste tot).

În astfel de condiţii, Isus reafirmă cu putere identitatea şi finalitatea originară a Templului: el este Casa Tatălui şi loc de rugăciune, de întâlnire şi dialog al omului cu Dumnezeu.

Citeşte mai mult»

Călătorie plăcută în trenul vieţii!

Urcăm şi coborâm des, există accidente, surprize plăcute la unele staţii şi tristeţe adâncă la altele. Atunci când ne naştem şi urcăm în tren şi întâlnim oameni despre care credem că ne vor însoţi pe tot parcursul călătoriei noastre: părinţii noştri...

Din păcate adevărul este un pic altul. Ei coboară la o staţie şi ne lasă pe noi fără dragostea şi ataşamentul lor, fără prietenia lor necondiţionată şi compania lor inspirată. E drept că în tren urcă alte persoane care vor ocupa un loc important în călătoria noastră. Aceştia sunt fraţii noştri, prietenii noştri şi acei oameni minunaţi pe care îi iubim.

Citeşte mai mult»

La mulţi ani, mamă! La mulţi ani, femeie!

Astăzi este 8 martie, o zi deosebită în care copiii îşi îndreaptă gândul, rugăciunea şi afecţiunea către mamele lor, soţii îşi arată preţuirea şi dragostea faţă de soţiile lor, iar tinerii oferă atenţia lor delicată colegelor, prietenelor sau logodnicelor lor. Toate acestea se întâmplă de 8 Martie pentru că în această zi se celebrează Ziua Internaţională a femeii.

Este drept, această zi, aşa cum arată ea astăzi, poate părea un pic deplasată (mă refer, mai ales, la tot ce înseamnă comercializarea acestei sărbători). Dar, pe de altă parte, cred totuşi că toate tradiţiile şi obiceiurile care s-au ţesut în jurul acestei sărbători reprezintă un mod de a recupera ceva din ceea ce nu i s-a recunoscut femeii în decursul secolelor (demnitatea umană, egalitatea ei cu bărbatul şi multe alte drepturi care i-au fost recunoscute abia în secolul al XX-lea). Nu întâmplător, această zi a apărut în istorie ca un strigăt insistent din partea femeii de a avea parte de acele drepturi care nu îi erau recunoscute.

Citeşte mai mult»

Micile bucurii ale vieţii

O adevarata lectie... Vizionare plăcută!

S-au schimbat preţurile?

Nu cu mulţi ani în urmă, într-un mare oraş s-a spart un magazin. Nimic deosebit la prima vedere, nu? Şi totuşi, nu e chiar aşa de obişnuit…

În timpul nopţii câţiva indivizi au reuşit să intre în magazin şi să stea suficient timp ca să-şi ducă planul la bun sfârşit fără a fi observaţi. Partea interesantă a scenei este că aceşti inşi nu au furat nimic din magazin, absolut nimic. Nu s-a luat nici cel mai puţin valoros obiect din magazin. Dar ceea ce au făcut ei a fost ridicol. În loc să fure ceva, ei au schimbat preţurile la toate produsele. Astfel, au luat eticheta de la un laptop care costa 400 de euro şi l-au pus la telefoanele mobile care costau 80 de euro, iar preţul abţibildului, care costa 5 euro, a fost pus la obiecte mult mai scumpe. Etichetele cu preţuri mici au fost puse la obiectele valoroase care costau mult mai mult, iar cele cu preţuri mari la obiectele mai puţin valoroase. Au schimbat preţurile la toate obiectele din magazin…

Citeşte mai mult»

O familie din Kenia ne învaţă altruismul

Auzim de multe ori vorbindu-se despre Kenia. Mai ales noi, catolicii din Dieceza de Iaşi, acest nume de ţară, Kenia, îl legăm de misiunea de la Maikona, acolo unde avem misionari pe care încercăm să-i susţinem prin rugăciuni şi prin ajutoare băneşti. De aceea, avem de cele mai multe ori o privire compătimitoare faţă de locuitorii acestei ţări, văzându-i undeva departe de noi din cele mai multe puncte de vedere.

Dar nu este chiar aşa. Cel puţin dintr-un punct de vedere noi suntem aceea care avem nevoie de ei, de exemplul lor... 

Astăzi am găsit un articol foarte interesant care povesteşte cazul unei soţii şi mame a trei copii care, în ultimii şase ani de viaţă a deschis uşa casei sale - pe care o împarte cu soţul şi cei trei copii - pentru 49 de copii orfani (BBC News).

Citeşte mai mult»

Părintele celor ce cred

Credinţa… Un dar gratuit al lui Dumnezeu menit să aline singurătatea, neputinţa şi fragilitatea omului!

Credinţa… Un act de încredere al omului în Creatorul şi Mântuitorul său, prin care pariază totul pe Dumnezeu!

Credinţa… O comoară atât de importantă şi frumoasă purtată de oameni în vase fragile de lut!

Cât de importantă este credinţa…! Câte minuni este capabilă să facă ea în viaţa oamenilor!

Câte minuni a făcut ea în viaţa lui Abraham – acest bărbat chemat de Dumnezeu să părăsească pământul şi casa părinţilor săi, pentru a se deschide unui „viitor total nesigur pentru el”. Putea alege să rămână cu părinţii săi, dar nu a făcut-o – a avut încredere în Dumnezeu, a pariat totul pe El.

Citeşte mai mult»

Cuvintele care omoară...

De multe ori m-am întrebat: ce anume l-a făcut pe Isus în Grădina Ghtsemani să-i ceară Tatălui său o „învoire”: „Tată, dacă este cu putinţă, să treacă paharul acesta de la Mine”. Oare ce-l apăsa pe Isus cel mai mult în acele momente, ce îi era cel mai greu să suporte din cele ce urmau? Oare părăsirea din partea „prietenilor”? Oare suferinţa, durerea? Oare biciuirea sau moartea?

Nu aş şti să răspund cu exactitate. Şi nimeni nu poate face acest lucru. Dar, sunt convins, unul din cele mai grele momente prin care a trecut Dumnezeu ca om a fost scena batjocorii la care a fost supus în timp ce era pe cruce. Nu e vorba de piroane şi ciocane, ci de cuvinte de ocară aruncate aspra sa în semn de total dispreţ.

Să ne amintim câteva din acestea… Spectatorii strigau: „Dacă eşti tu Fiul lui Dumnezeu, coboară-te de pe cruce”. Liderii religioşi râdeau ironic spunând: „Pe alţii i-a salvat, iar pe sine nu se poate salva”. Soldaţii îşi băteau şi ei joc de victima lor prin aceste cuvinte: „Dacă tu eşti Regele iudeilor, salvează-te pe tine însuţi”. Până şi tâlharul strigă la el: „Nu eşti tu Cristosul? Salvează-te pe tine însuţi şi pe noi”.

Citeşte mai mult»

Primăvara

Atâtea păsări cântătoare
atâtea flori în lung şi-n lat!
Ori nu-s acestea toate oare
spre slava Celui Înviat?

Ce înţelept şi prin ce lege
aduce-atâtea frumuseţi,
de nu nemuritorul Rege
maestrul făuritor de vieţi?

Un ghiocel din muşchi se-arată
şi-un strop de rouă dă-n vileag.
Nu-i oare lacrimă curată
de bucurie şi de drag?

Citeşte mai mult»

Frumoasa şi Bestia

Cine nu a auzit de celebrul basm Frumoasa şi Bestia?! La început el era frumos şi locuia într-un palat minunat. Dar a venit blestemul şi, retras în castelul său, nu i-au mai rămas decât faţa fioroasă, colţii încovoiaţi, saliva care-i curgea pe chip şi… răgetele puternice pe care le scotea.

Norocul lui a fost că a apărut Frumoasa. V-aţi gândit vreodată ce s-ar fi ales de Bestie dacă nu apărea Frumoasa? Sau ce s-ar fi întâmplat dacă ea ar fi rămas indiferentă faţă de el? Dar nu a fost aşa. Ea a început să iubească Bestia, iar aceasta din urmă a început să devină tot mai frumoasă.

Adevărul este că în fiecare dintre noi zace şi o Bestie. Numai că lucrurile nu au stat aşa dintotdeauna. A existat o vreme în care omul arăta asemenea bestiei la început: era frumos, bun şi locuia într-un palat minunat – Edenul. A apărut blestemul, păcatul, şi încetul cu încetul omul a devenit tot mai mult… o Bestie, ajungând să facă lucruri nedemne de el şi să arate tot mai urât din cauza păcatului… Partea urâtă din om a început tot mai mult să iasă la iveală.

Citeşte mai mult»

Datorită Lui toate lucrurile se pot vedea

”Cred în Dumnezeu aşa cum cred în soare, nu pentru că îl pot vedea, ci pentru că, datorită lui, toate lucrurile se pot vedea.” (C.S. Lewis)

Te salut, o Sfântă Crucea, unica mea speranţă

Predicatorul american Max Lucado povesteşte că odată s-a întâlnit cu un tânăr, pe nume Ian, care i-a cerut imperativ: „Vreau să ştiu ceea ce este important… Nu-mi vorbiţi despre religie. Şi, vă rog, nu mă luaţi cu teologia. Am făcut facultatea de Teologie. V-aş ruga să treceţi la esenţă. Vreau să ştiu ce este important. Ce contează cu adevărat? Ce este important? Spuneţi-mi! Săriţi peste lucrurile marginale! Treceţi la esenţă! Vorbiţi-mi despre partea care contează”.

Max nu a ştiut atunci ce să-i răspundă. Ar fi putut să-i vorbească despre Biserică, să-i dea un răspuns dogmatic sau să-i citească un text clasic din Sfânta Scriptură, cum ar fi Psalmul 22 „Domnul este Păstorul meu…”. Dar toate acestea i se păreau neadecvate pentru a-l mulţumi pe Ian…

Citeşte mai mult»

Nu e suficient să fugi de rău...

Da, aşa este, nu e suficient să fugi de rău… Şi nici măcar să nu faci răul nu este suficient! O spune foarte clar Isus în Evanghelia pe care Sfânta Biserică ne-o propune spre reflecţie astăzi. „Cei de la stânga”, care au auzit cuvintele de condamnare ale Fiului Omului, nu făcuseră nici un rău. Cel puţin aşa ne lasă Isus să înţelegem. „Plecaţi de la mine, blestemaţilor (…) căci am fost flămând şi voi nu mi-aţi dat să mănânc, am fost însetat şi voi nu mi-aţi dat să beau; am fost străin şi voi nu m-aţi primit; am fost gol şi voi nu m-aţi îmbrăcat; am fost bolnav şi în închisoare şi voi nu m-aţi vizitat”.

Ce poruncă a lui Dumnezeu (din cele zece) au încălcat aceştia? Ce rău au făcut? Niciunul! Problema nu a fost că ar fi săvârşit răul, ci că nu au făcut binele. Iată ce contează. A nu face rău semenului tău nu este decât un minimum necesar, căruia orice om trebuie să i se supună în conştiinţă. Creştinul este chemat să facă mai mult: să iubească! În definitiv, “în amurgul vieţii noastre vom fi judecaţi despre iubire” (sf. Ioan al Crucii).

Citeşte mai mult»

Adevăratul pescăruş Jonathan care trăieşte în noi toţi

Pescăruşul Jonathan Livingston, scrisă de Richard Bach, este o una dintre cele mai cunoscute parabole moderne care vorbeşte despre depăşirea propriilor limite, impuse adesea de mediul în care trăim.

Jonathan este un pescăruş diferit... Nu se mulţumeşte cu ceea ce vede la ceilalţi pescăruşi şi vrea mai mult – vrea să zboare. Părinţii săi îl sfătuiesc insistent să rămână la fel ca ceilalţi şi să facă ceea ce fac toţi pescăruşii: "De ce Jonathan îţi vine atât de greu să fii ca ceilalţi pescăruşi din stol? Nu uita să zbori să te hrăneşti. Atât!", îi spune mama într-o zi. Dar Jonathan nu renunţă la visul său şi exersează mereu până ce reuşeşte...

După ce şi-a văzut visul împlinit, decide să se întoarcă în mijlocul stolului de pescăruşi în care s-a născut şi a crescut pentru a-i învăţa şi pe ei să zboare, să-şi depăşească limitele...

Cu adevărat Jonathan este, aşa cum spunea şi autorul: adevăratul pescăruş care trăieşte în noi toţi!

Citeşte mai mult»

Să ne pregătim pentru... PUSTIU!

Câteva idei din predica pe care am ţinut-o duminică, 26 februarie 2012, în prima duminică din Postul Mare.

"În acel timp, Duhul Sfânt l-a condus în pustiu". (Mc 1,12)

Pustiul – locul în care nu sunt resurse, nu este apă, nu este aer (pentru că este prea cald); pustiul – locul în care eşti singur, în care nu găseşti persoane care să-ţi ofere o mână de ajutor; pustiul – un pat de spital pe care îl ocupi de mult timp; pustiul – relaţia cu un soţ care demult nu-ţi mai este soţ (decât cu numele); pustiul – copiii plecaţi departe fără a mai şti ceva de ei; pustiul – locul în care trebuie să recunoşti că viaţa nu ţi-a ieşit aşa cum voiai şi că nici Dumnezeu parcă nu te-a ajutat prea mult…

Atâţia oameni care se află în pustiu şi astăzi în spitale, imobilizaţi în patul suferinţei, un copil de patru ani bolnav de cancer, despre care citeam zilele acestea, persoane disperate care nu au cu ce să-şi plătească întreţinerea sau care nu au cu ce să-şi cumpere nici cele mai elementare lucruri pentru viaţă. Atâţia oameni care se află şi astăzi în pustiul deznădejdii, singuri cu boala lor, cu problemele lor, cu întrebările lor…

Citeşte mai mult»

În Postul Mare să facem pocăință astfel...

Un program pentru Postul Mare scris de sora Beatrice (soră indiană).

În Postul Mare să facem pocăință astfel:

CU MINTEA: „Să-l iubeşti pe Domnul Dumnezeul tău…din tot cugetul tău” (Mt 22,37).

- CULTIVĂ gândul la Dumnezeu şi la bunătatea sa: Domnul să fie mai presus de oricine şi de orice în gândurile şi planurile tale.

- EVITĂ gânduri frivole şi rău voitoare faţă de fraţi.

******

CU OCHII: „Candela trupului tău este ochiul. Dacă ochiul tău este sănătos, tot trupul tău va fi luminos” (Mt 6,22).

- PRIVEŞTE lumea, lucrurile din jur, persoanele cu ochi limpezi şi buni.

- EVITĂ priviri mai puţin binevoitoare şi spectacole prea puţin edificatoare.

Citeşte mai mult»

Poftiţi în pustiu!

În prima duminică din Postul Mare, Biserica ne invită să reflectăm asupra perioadei de 40 de zile pe care Isus, după Botezul în râul Iordan, se retrage în pustiu, unde este ispitit de către Diavol.

Se retrage în pustiu, departe de lume, de aglomeraţie, pentru a fi Tatăl său într-o relaţie profundă de intimitate. Numai aşa devine pregătit să-l înfrunte pe Cel Rău.

Postul Mare este timpul în care şi noi suntem chemaţi să facem experienţa "pustiului"; să găsim momente în care să ne sustragem ritmului ameţitor pe care îl impune societatea în mijlocul căreia trăim, pentru a ne situa mai aproape de noi înşine şi de Dumnezeu. Pustiul este timpul tăcerii şi al reculegerii pe care trebuie să-l experimentăm în acest timp favorabil.

Citeşte mai mult»

Preţuieşte timpul!

Julien Green (Jurnal):

"Ce fac orele pe care le pierdem  şi unde se duc? Ele aşteaptă ziua când vor veni să depună mărturie împotriva noastră; vor spune în lacrimi cum le-am abandonat, căci fiecare dintre ele ar fi vrut să ne dea ceva".

Citeşte mai mult»

Post... de dragul libertăţii pierdute

Am ascultat astăzi la sfânta Liturghie un text care îmi place foarte mult şi care vorbeşte despre cel mai frumos (şi responsabil) dar pe care ni l-a oferit Dumnezeu: LIBERTATEA. "Iată, îţi pun astăzi înainte viaţa şi binele, moartea şi răul (...) Alege, aşadar, viaţa, ca să trăieşti tu şi seminţia ta!"

Nimic nu doare mai mult decât atunci când cineva îţi ia libertatea... Să ne gândim la perioada comunistă când nu aveai voie să spui ce gândeşti şi să acţionezi conform crezului tău... Să ne gândim la atâţia şi atâţia care au fost nevoiţi să stea ani grei în închisoare pentru că au ales să se simtă liberi şi să spună ce gândesc...

Ne doare atunci când ni se ia libertatea pentru că ne-a dat-o Dumnezeu, şi atunci când îi iei omului un dar pe care l-a primit de la Creator îl mutilezi, îl desfigurezi.

Citeşte mai mult»

A venit postul... Opreşte-te puţin!

Începem astăzi timpul sfânt al Postului Mare. Este un timp, prin excelenţă, de pocăinţă, de convertire, care ne conduce spre glorioasa sărbătoare a Paştelui. În această perioadă suntem chemaţi să abandonăm vacarmul care ne înconjoară pentru a privi ceva mai mult în interiorul nostru şi a privi mai mult spre Dumnezeu. Suntem chemaţi să ne repunem în sintonie cu Dumnezeu pentru a descoperi ceea ce contează cu adevărat în viaţa noastră, ceea ce valorează cu adevărat, ceea ce dă sens şi ne face pe deplin fericiţi.

Penitenţa, care însoţeşte acest timp, reprezintă o fericită ocazie de a ne elibera de tot ce ne condiţionează, de sclavia păcatului, de pseudo-fericirea pe care am căutat-o, pentru a redeveni autonomi, liberi în slujirea lui Dumnezeu şi a aproapelui.

Încă din prima zi a Postului Mare, Biserica ne „imploră”, prin glasul sfântului apostol Paul: „Vă implorăm, în numele lui Cristos: împăcaţi-vă cu Dumnezeu” (2Cor 5,20). Nu vă poruncim, nu vă îndemnăm, nu vă sfătuim, ci „vă implorăm”. Apelul la inimă este argumentul iubirii, cel mai puternic, cel mai nobil.

Citeşte mai mult»

De nu veţi fi ca pruncii...

Fiecare are colţul său!

        Ieri s-a proclamat la Evanghelie episodul vindecării paraliticului care a fost adus la Isus de către patru prieteni. Îmi place foarte mult o ideea pe care o sugerează acest text, şi anume colaborarea. A fost nevoie de patru inşi pentru a-l putea transporta pe paralitic şi a-l coborî prin acoperiş în faţa lui Isus. Patru oameni... Fiecare ţinea de colţul său. Dacă unul renunţa să mai ţină, paraliticul cădea jos... Aceşti oameni au ştiut să colaboreze între ei, fiind convinşi că fiecare are misiunea sa la care, dacă ar fi renunţat, nu o putea suplini altcineva.

        Cât de importantă este colaborarea! Ea este importantă în Biserică, pentru că fiecare credincios (în familia lui, la locul de muncă, la şcoală, la universitate, în cercul de prieteni) are colţul său de care trebuie să ţină, responsabilitatea sa pe care trebuie să o împlinească, mărturia lui de credinţă pe care este chemat să o ofere celorlalţi. Dacă renunţi să mai ţii de colţul tău, altcineva nu va putea face acest lucru în locul tău.

Citeşte mai mult»

Ce este mai uşor?

Arhiepiscopul William Temple: 

“Să creezi (lumea) a fost uşor… nici un efort. ‘Să fie lumină’ (a spus Dumnezeu) şi a fost lumină. Dar să converteşti inimile de la egoismul caracteristic omului la iubirea caracteristică lui Dumnezeu… aceasta a costat agonie şi sudoare de sânge şi moartea (lui Dumnezeu) pe cruce.”

Ridică-te, ia-ţi targa şi du-te la casa ta!

Evanghelia pe care o vom asculta duminica aceasta, este de o frumuseţe şi de o bogăţie extraordinară! Ce binecuvântare pentru paraliticul din Evanghelie că avea prieteni adevăraţi care au avut capacitatea să vadă că lângă ei există cineva care are mai multă nevoie de ajutor decât aveau ei! Mă gândesc că aveau şi ei probleme, aveau şi ei nevoie de ajutorul lui Isus... Cine nu ar avea? Dar ei se gândesc mai întâi la acest nefericit bolnav... Paraliticul, practic, nu ar fi putut ajunge în faţa lui Isus, dacă nu existau aceşti patru prieteni... 

Doamne, ajută-ne să fim şi noi prieteni adevăraţi ai tuturor acelora care au nevoie să ajungă în faţa ta! Dă-ne aceiaşi credinţă pe care au avut-o prietenii paraliticului, pentru ca, atunci când mulţimile ne împiedică să ajungem la tine, să găsim totdeauna soluţia de a te găsi şi a te întâlni!

Iată textul Evangheliei din duminica a VII-a de peste an:

Când a intrat din nou în Cafarnaum, după câteva zile, s-a auzit că el este în casă. Mulţi s-au adunat, aşa încât nu mai era loc nici înaintea uşii, iar el le vestea cuvântul. Au venit la el aducând un paralizat purtat de patru [bărbaţi]. Şi, neputând să-l aducă până la el din cauza mulţimii, au desfăcut acoperişul unde era el şi, după ce au făcut o deschizătură, au lăsat în jos targa pe care zăcea paralizatul. Văzând credinţa lor, Isus i-a spus celui paralizat: “Fiule, îţi sunt iertate păcatele!” Stăteau acolo unii cărturari care se întrebau în inimile lor: “De ce vorbeşte acesta astfel? E o blasfemie! Cine poate să ierte păcatele decât singur Dumnezeu?” Îndată ce a cunoscut Isus în duhul său că ei se întreabă astfel în sine, le-a spus: “De ce gândiţi astfel în inimile voastre? Ce este mai uşor: a spune celui paralizat «Păcatele îţi sunt iertate!», sau a spune «Ridică-te, ia-ţi targa şi umblă!»? Însă, ca să ştiţi că Fiul Omului are puterea de a ierta păcatele pe pământ – i-a spus celui paralizat – îţi spun: ridică-te, ia-ţi targa şi du-te la casa ta!” El s-a ridicat şi îndată, luându-şi targa, a ieşit în văzul tuturor aşa încât toţi erau uluiţi şi-l preamăreau pe Dumnezeu, spunând: “Niciodată nu am văzut aşa ceva”. (Marcu 2,1-12)

Citeşte mai mult»

Viața - un exercițiu al dorinței

Sf. Augustin, Tratatul asupra Scrisorii întâi a sfântului Ioan

Iată ce este viaţa noastră: un exerciţiu al dorinţei. Dorinţa sfântă ne va forma cu atât mai mult, cu cât ne vom detaşa dorinţele de iubirea lumii. Am spus-o deja cu altă ocazie: goleşte ceea ce trebuie umplut. Ceea ce trebuie umplut de bine trebuie să fie golit de rău. Presupune că Dumnezeu vrea să te umple cu miere. Dacă eşti plin de oţet, unde vei pune mierea? Trebuie să goleşti vasul de ceea ce conţinea, trebuie să-l cureţi. Trebuie să-l cureţi, chiar cu trudă şi oboseală, ca să fie în măsură să primească altceva.

Citeşte mai mult»

PS Lucian Muresan - al treilea cardinal român

     La Consistoriul care are loc sâmbătă, 18 februarie 2012, la Vatican, papa Benedict al XVI-lea ridică la demnitatea de cardinal 21 de persoane. Printre aceştia se află şi Preafericitul Lucian Mureşan, arhiepiscop major al Bisericii Române Unite cu Roma (Greco-Catolică). Este al treilea cardinal român după Iuliu Hossu (1885-1973) şi Alexandru Todea (1912-2002).(...)

      Preafericitul Lucian Mureşan s-a născut la 23 mai 1931 la Ferneziu (Baia Mare). După suprimarea Bisericii de către regimul comunist în anul 1948, a aşteptat un moment potrivit să studieze teologia, cu gândul să devină preot. A lucrat în diferite locuri, inclusiv la hidrocentrala de la Bicaz. În anul 1955 a intrat la Institutul Teologic de la Alba-Iulia. În anul 1958 (era în anul IV), la presiunea autorităţilor comuniste, a trebuit să părăsească Seminarul. A lucrat într-o carieră de piatră (zece ani) şi apoi la Direcţia Judeţeană de Drumuri şi Poduri din Baia Mare (20 de ani). A continuat studiile în clandestinitate şi a fost sfinţit preot la 19 decembrie 1964; din anul 1985 a condus Eparhia de Maramureş, fiind confirmat în 1990 de Ioan Paul al II-lea. La 27 mai 1990 a fost consacrat episcop, la Baia Mare. La 4 iulie 1994, acelaşi papă l-a numit arhiepiscop Alba-Iulia şi Făgăraş şi mitropolit al Bisericii Române Unită cu Roma. La 16 decembrie 2005, Benedict al XV-lea l-a ridicat la demnitatea de arhiepiscop major.(...)

       Într-un interviu acordat Agenţiei Agerpres, Preafericirea sa consideră că noua demnitate onorează Biserica din România şi întreaga naţiune română: "Dorinţa mea încă de copil a fost de a deveni preot, de a sluji poporul lui Dumnezeu, de a celebra sfintele taine. Toate celelalte slujiri la care Biserica m-a chemat de-a lungul anilor le-am primit în spirit de încredinţare în faţa planului Domnului, cerându-i mereu har şi ajutor spre a-mi putea împlini misiunea cu dăruire, după dorinţa inimii sale... Această numire (de cardinal) consider că este adresată în primul rând jertfei martirilor şi a întregii noastre Biserici, care au plătit cu sângele lor preţul fidelităţii faţă de Cristos şi faţă de Biserica sa. Este grăitor în acest sens să ne gândim la cuvintele papei Pius al XII-lea adresate Bisericii Greco-Catolice din România în scrisoarea apostolică "Veritatem facientes" din 27 martie 1952, în plină prigoană comunistă, prin care papa săruta în chip spiritual lanţurile celor întemniţaţi pe nedrept, episcopi şi preoţi ai acestei Biserici. Pentru mine personal este o mare onoare şi o nouă responsabilitate în sânul Bisericii noastre, dar şi al Bisericii Universale".

preluare ercis

Celebrarea în cadrul căreia PS Lucian Mureşan va primi titlul de cardinal, va fi transmisă în direct pe TVR2, sâmbătă 18 februarie 2012, începând cu ora 11.30!

Sarcina unui artist – sarcina vieţii!

La data de 18 noiembrie 1995, violonistul Itzhak Perlman trebuia să cânte la vioară într-un concert de Beethowen în Avery Fisher Hall din New York. În copilărie a suferit de poliomielită şi i-a fost greu să umble. 

Ziua concertului a sosit, a urcat pe scenă şi s-a îndreptat spre scaunul lui. A pus cârjele jos, şi-a deschis protezele picioarelor şi s-a aşezat, căutându-şi o poziţie bună, întinzându-şi unul din picioare înainte, pe celălalt sprijinindu-se. Şi-a luat vioara, a potrivit-o şi a făcut semn dirijorului pentru a începe.      

Dar, chiar atunci s-a rupt o coardă. În sală s-a simţit fiorul unui necaz colectiv. Toţi s-au gândit, ce greu ar fi ca el să se întoarcă şi să repare instrumentul. Dar violonistul nu s-a mişcat de la locul lui. A rămas câteva momente cu ochii închişi şi apoi a făcut un semn dirijorului că poate începe concertul.

A cântat piesele doar cu trei coarde. În capul lui, a recompus într-o clipă digitaţia, schimbările corzilor, salturile şi combinaţiile şi a cântat toate piesele ca şi când nu s-ar fi întâmplat nimic. La sfârşit, ovaţiunile erau asurzitoare.
A ridicat arcul pentru a cere un moment de linişte. Atunci a zis: “Vedeţi dumneavoastră, câteodată sarcina unui artist este să descopere câtă muzică se poate face cu ceea ce rămâne”.

    Oare nu aceasta este şi sarcina vieţii: de a construi mereu cu ceea ce rămâne?