Maria Goretti a murit şi a declanşat o mare admiraţie. Mulţimea a înconjurat-o pe fetiţă, iar înmormântarea ei s-a transformat într-o victorie de recunoştinţă pentru martira curăţiei. Lumea simplă s-a simţit solidară cu alegerile Mariei Goretti, pentru că a refuzat să facă compromisuri cu sine şi cu Dumnezeu.
Trecuseră 55 de ani de la moartea Mariei Goretti şi pe 4 aprilie 1957 era ucisă la Bergamo, Pierina Morosini în timp ce, ieşită din fabrică, se întorcea acasă. Trupul Pierinei a fost găsit de fratele ei: haina era însângerată, iar Pierina era în agonie.
Multe ziare comentau cam aşa: exagerare, fanatism religios: „Să preferi să mori decât să te culci cu un băiat… Prostii! Chestii din Evul Mediu”.
Aşa comentau ziarele… Era simptomul unui nou mod de gândire şi de viaţă. Viaţa începea să fie doar o ocazie de a aduna cât mai multe senzaţii şi plăceri aici jos, pe pământ, fără nici o referire la ceea ce urma după moarte. Totul a început să se simplifice dintr-o dată: fără sacrificii, fără angajamente, fără responsabilitate, ci doar o alergare frenetică după distracţie până la obsesie; iubirea adevărată începea să fie sacrificată şi redusă la senzaţie de moment, la emoţie, iar libertatea să fie redusă la instinct.
Este exact contextul în care trăim şi noi astăzi când, nu doar omul, dar societatea în ansamblul său, pare că a rupt pactul cu Dumnezeu şi a încheiat un alt pact cu păcatul. Iată de ce Fericitul Părinte Ioan Paul II, acum câţiva ani, spunea, adresându-se tinerilor: „Repede! Grăbiţi-vă pentru că devastează omul. Nu le permiteţi!”.
În acest context în care anormalul a devenit normal, iar normalul a devenit anormal, în care păcatul a devenit virtute (deoarece se recomandă), iar virtutea a devenit păcat (deoarece nu se recomandă), în acest context Sfânta Biserică ne invită astăzi să reflectăm asupra vieţii sfintei Fecioare Maria, Neprihănit Zămislite. Invitaţia nu este aceea de a privi la ea ca la un exponat de la muzeu, rezumându-ne doar la o simplă admiraţie, ci este aceea de a lua ca model desăvârşit de viaţă, de libertate, de demnitate…
Dogma Neprihănitei Zămisliri, promulgată de papa Pius al IX-lea în anul 1854, ne spune că sfânta Fecioară Maria a fost ferită de orice prihană a păcatului, încă din momentul conceperii sale. Privind la ea, înţelegem cum l-a creat Dumnezeu pe om şi cum arăta el înainte să păcătuiască: curat, sincer, liber, prieten cu Dumnezeu. Privind la ea putem admira standardul de om la care trebuie să ajungem şi noi. Privind la ea, mamă şi soţie, învăţăm adevărata noastră identitate de oameni care nu ne putem înţelege fără Dumnezeu, fără raportarea noastră la el.
Neprihănita Zămislire este un anunţ clar că Dumnezeu nu poate intra în orice om, nu poate intra în orice inimă! El poate să intre în om doar atunci când inima lui este liberă de orice păcat: pentru că păcatul este egoism, în timp ce Dumnezeu este iubire; păcatul este sclavie, în timp ce Dumnezeu este libertate; păcatul este întuneric, în timp ce Dumnezeu este lumină. Dumnezeu se poate oferi în mod exclusiv unei Mame care este Neprihănită. Aşadar să privim la Maria, mama lui Dumnezeu ca spre idealul pe care suntem chemaţi să-l atingem cu toţii: să eliberăm inima noastră de egoism, de sclavie, de întuneric, pentru ca Dumnezeu care vine la noi să găsească un loc demn în care să se nască.
Nu este deloc întâmplător că această sărbătoare este celebrată în timpul Adventului pentru că Neprihănirea Mariei este condiţia pe care trebuie să o îndeplinim cu toţii pentru ca Dumnezeu să se poată naşte în noi. Altfel Crăciunul va fi doar o nouă ocazie de alte lucruri, dar nu de întâlnire cu Dumnezeu, aşa cum ar trebui să fie.
Să privim spre Mama noastră cerească şi să învăţăm să preţuim acele valori pe care lumea noastră de astăzi începe să le desconsidere. Să învăţăm că fericirea se află la îndemâna noastră şi că ea constă în a-l lăsa pe Dumnezeu să se întrupeze într-o inimă curată şi călduroasă.
O legenda veche spune că mai demult oamenii erau buni şi fericiţi. Dar au profitat atat de mult de puterea pe care le-a încredinţat-o Dumnezeu, încat acesta a decis să le ia starea de fericire şi să o ascundă într-un loc unde va fi imposibil de găsit. Tot ce i-a ramas să facă era să găsească ascunzătoarea potrivita.
A fost convocat consiliul îngerilor pentru a se găsi soluţia. Îngerii au sugerat:
- De ce să nu îngropăm fericirea omului în pământ?
La care Dumnezeu a spus:
- Nu, nu vom face asta pentru că omul va săpa adânc şi o va găsi…
Atunci îngerii au spus:
- În acest caz, să le trimitem fericirea pe cel mai adânc loc al oceanului!
Dar Dumnezeu a răspuns din nou:
- Mai devreme sau mai târziu omul va explora adâncurile oceanului şi cu siguranţă o vor găsi şi o vor aduce la suprafaţă…
Atunci îngerii s-au arătat învinşi:
- Nici pământul, nici oceanul nu sunt locuri unde fericirea să fie în siguranţă, însă alte idei de ascunzatoare nu mai avem.
Stăpânul a exclamat dintr-o data:
- Iată ce vom face cu fericirea omului! O vom ascunde adânc înăuntrul lui, pentru că este singurul loc unde nu o vor căuta. Ei vor fi atât de ocupaţi să o caute înafara lor, încât nu vor mai privi înăuntrul lor...
Şi legenda spune că de atunci încoace omul a căutat în toată lumea, a explorat, a urcat şi a săpat căutand… ceva ce a fost în tot acest timp înauntrul lui.
Asta a ţinut până ce Dumnezeu a născut-o pe Sfânta Fecioară Maria, Neprihănit Zămislită. Ea ne-a descoperit secretul fericirii: el constă în a-l lăsa pe Dumnezeu să intre în inima noastră curată şi să-l păstra acolo. Fericirea e în mâinile noastre şi poate fi în inimile noastre dacă îi vom permite lui Isus să se nască din nou în noi. Mult curaj!