joi, 16 noiembrie 2017

Dumnezeu ne da talanti, noi vrem talente...

(Predica la Duminica a XXXIII-a de Peste Am, Anul A)
Cuvântul lui Dumnezeu din duminica trecută ne-a ajutat să înţelegem cât de important este ca acea candelă a vieţii noastre să aibă mereu uleiul iubirii, al credinţei, al speranţei, al curajului. Am văzut atunci că acest ulei îl putem procura din momentele noastre de interiorizare, de rugăciune, din meditarea Cuvântului lui Dumnezeu şi, mai ales, din participarea la sacramente, la sacramentul Spovezii şi al Euharestiei.
Iată-ne astăzi din nou în Biserică, în jurul lui Cristos şi în jurul Cuvântului său pentru a ne alimenta aceste candele cu uleiul de care avem nevoie pentru a reaprinde acele virtuţi şi valori care ne vor ajuta să trăim cu sens viaţa noastră.
Lectura evanghelică pe care am ascultat-o astăzi este, de asemenea, foarte provocatoare. Este vorba despre parabola talanţilor, una dintre cele mai cunoscute parabole rostite de către Isus, care are o bogăţie extraordinară de semnificaţii. Nici nu ştii ce să admiri mai mult în această parabolă… Să admiri generozitatea Stăpânului, a lui Dumnezeu, care împarte pur şi simplu tot ce are, toată bogăţia sa cu servitorii săi; să admiri încrederea pe care Dumnezeu o are în oameni oferindu-le lor bogăţiile sale; să admiri libertatea pe care Dumnezeu o oferă oamenilor de a administra aşa cum vor, practic, bunurile care nu sunt ale lor, ci ale sale; să admiri răsplata pe care Dumnezeu o oferă la întoarcerea sa celor care dezvoltă darurile sale… Nu ştii, într-adevăr, ce anume să consideri cel mai important în această parabolă pentru că toate împreună formează o capodoperă a Bibliei care ne vorbeşte despre generozitatea lui Dumnezeu şi despre responsabilitatea omului.

Ni se sting candelele

(Predica la Duminica a XXXII-a de Peste An, Anul A)
Îmi amintesc cum, în trecut, când benzinăriile erau mult mai puţine decât astăzi, când mergeam cu maşina pe şosea, vedeam de multe ori maşini oprite la marginea drumului, iar alături de ele stăteau şoferii care, cu un bidon gol în mână, făceau din mână şoferilor care treceau pe acolo pentru a opri şi a le da un pic de combustibil pentru că rămăseseră în pană. Îmi imaginez cum gândeau acei şoferi în momentul acela: „Niciodată nu voi mai merge la risc; voi fi atent să nu mai ajung în astfel de situaţii penibile”.
Mi-am amintit de astfel de scene atunci când am citit Evanghelia din această duminică: cinci tinere, domnişoare de onoare, care au rămas fără ulei în candele şi au fost nevoite să meargă să cerşească de la celelalte: „Daţi-ne din untdelemnul vostru pentru că ni se sting candelele”.

duminică, 2 aprilie 2017

Dumnezeu in fata mortii. Predica din Duminica a V-a din Postul Mare

Predica la duminica a V-a din Postul Mare, rostita la data de 10 aprilie 2011.
Suntem în duminica a cincea din Postul Mare. Ne apropiem cu paşi repezi de celebrarea anuală a misterului morţii şi învierii lui Cristos. Lecturile pe care Sfânta Biserică ni le propune spre reflecţie astăzi au menirea de a ne introduce deja în acest mister central al credinţei noastre. Învierea lui Lazăr pe care am ascultat-o relatată în Evanghelia zilei, reprezintă o adevărată cateheză. Ea ne descoperă, pe de o parte, atitudinea oamenilor obişnuiţi în faţa morţii, iar pe de altă parte, atitudinea pe care o are Dumnezeu şi cea pe care suntem chemaţi să o adoptăm şi noi, creştinii, în faţa aceleiaşi realităţi.

joi, 16 martie 2017

Sfantul Apostol Petru in scrierile sfantului Ioan Gura de Aur

Introducere
În scrierile sfântului Ioan Gură de Aur găsim nenumărate referințe la sfântul apostol Petru, care scot în evidență stima deosebită și venerația pe care marele predicator al antichității o avea față de cel pe care obișnuia să îl numească “corifeul”, “capul apostolilor”, “gura discipolilor”, “coloana Bisericii” etc.[1] Ceea ce l-a determinat pe autorul nostru să îi recunoască apostolului Petru un statut cu totul special în rândul celorlalți apostoli au fost virtuțile sale și misiunea particulară pe care acesta a primit-o din partea lui Cristos (cf. In. 21,15-18). Însuși numele pe care Isus i l-a dat (Kefas, adică Piatră), explică Ioan Gură de Aur, se datorează faptului că era de neclintit în credința sa.[2] Această credință puternică a Apostolului, l-a făcut să fie cel dintâi care s-a ridicat în ziua Rusaliilor spre a da mărturie publică, cu mult curaj, despre Învierea lui Cristos din morți.[3] Credința și iubirea față de Învățătorul său îl împingeau în diferite circumstanțe să intervină mai repede decât ceilalți apostoli și să vorbească în numele tuturor. Tocmai această promptitudine a lui Petru, care nu ezita să ia cuvântul atunci când ceilalți tăceau, l-a inspirat pe Ioan Gură de Aur să îl numească “gura”, “limba” apostolilor:

joi, 9 martie 2017

Postul Mare împreună cu sf. Augustin. Condamnă-ți păcatele și unește-te cu Dumnezeu!

Introducere 
Viața prezentă nu se poate compara cu cea viitoare. Omul trăiește în sine tensiunea între bunătatea lucrării lui Dumnezeu și răutatea legată de păcat. Sf. Paul în Scrisoarea către Romani (7,19) sintetizează acest lucru în axioma: Nu săvârșesc binele pe care îl vreau, ci răul pe care nu îl vreau. Omul este într-adevăr o mare enigmă: interioritatea sa este pozitivă, dar praxis-ul (acțiunea, practica) este negativ. El are nevoie de o intervenție din exterior, care să îl ajute să  depășească ruptura dintre ceea ce este și ceea ce face. Acest ajutor este rodul harului divin: este lumina care deschide ochii încețoșați de păcat, care invită omul să iasă afară, să înfăptuiască adevărul și să trăiască conform Adevărului. Cine săvârșește adevărul condamnă în sine însuși acțiunile rele; cere-i lui Dumnezeu iertare și, recreat în inima sa, trăiește veghind să strălucească lumina lui Cristos.

miercuri, 8 martie 2017

Postul Mare împreună cu sf. Augustin. Acesta este timpul milostivirii, în care încă ne putem corecta

Introducere
În așteptarea celei de-a doua veniri a Fiului lui Dumnezeu, când va veni pentru judecata finală, Biserica trăiește timpul milostivirii. Dumnezeu în marea sa mărinimie dă dovadă de răbdare și oferă mereu o nouă șansă de pocăință celui păcătos. Cu toate acestea, iertarea lui Dumnezeu așteaptă ca și păcătosul să fie dispus să îl ierte pe aproapele său. A-i acuza pe ceilalți pentru a se scuza pe sine grăbește timpul condamnării din partea lui Dumnezeu. Iertarea negată aproapelui se va întoarce în mod inevitabil asupra propriei persoane, pentru că, cu măsura cu care se măsoară, vom fi și noi măsurați (cf. Mt 7,2).

marți, 7 martie 2017

Postul Mare împreună cu sf. Augustin. Dumnezeu este autorul binelui, noi al răului

Introducere
Augustin invită omul păcătos la un examen onest de conștiință, care să pună în lumină responsabilitatea acestuia în fața răului. Dacă păcatul înseamnă pervertirea voinței umane, care se apleacă spre bunurile inferioare în loc să caute Binele Suprem, atunci acesta nu poate fi atribuit decât omului. În același timp, omul nu trebuie să cadă în aroganță și orgoliu, atribuindu-și sieși binele înfăptuit. Binele vine de la Dumnezeu, răul de la om: de aici derivă principiul augustinian, conform căruia omul trebuie să elimine din sine păcatul pentru a face loc acțiunii salvatoare a lui Dumnezeu.