Introducere
În scrierile sfântului Ioan Gură de Aur
găsim nenumărate referințe la sfântul apostol Petru, care scot în evidență
stima deosebită și venerația pe care marele predicator al antichității o avea
față de cel pe care obișnuia să îl numească “corifeul”, “capul apostolilor”,
“gura discipolilor”, “coloana Bisericii” etc.[1] Ceea
ce l-a determinat pe autorul nostru să îi recunoască apostolului Petru un
statut cu totul special în rândul celorlalți apostoli au fost virtuțile sale și
misiunea particulară pe care acesta a primit-o din partea lui Cristos (cf. In. 21,15-18). Însuși numele pe care
Isus i l-a dat (Kefas, adică Piatră), explică Ioan Gură de Aur, se
datorează faptului că era de neclintit în credința sa.[2]
Această credință puternică a Apostolului, l-a făcut să fie cel dintâi care s-a
ridicat în ziua Rusaliilor spre a da mărturie publică, cu mult curaj, despre
Învierea lui Cristos din morți.[3]
Credința și iubirea față de Învățătorul său îl împingeau în diferite
circumstanțe să intervină mai repede decât ceilalți apostoli și să vorbească în
numele tuturor. Tocmai această promptitudine a lui Petru, care nu ezita să ia
cuvântul atunci când ceilalți tăceau, l-a inspirat pe Ioan Gură de Aur să îl
numească “gura”, “limba” apostolilor:
Ce face gura apostolilor, Petru cel totdeauna înflăcărat, corifeul cetei apostolilor? Au fost întrebați toți, dar numai el răspunde. Când i-a întrebat ce părere are poporul despre el, au răspuns toți apostolii la întrebare; dar când i-a întrebat pe ei, Petru sare, o ia înainte.[4]
Pornind de la diverse texte evanghelice,
Ioan Gură de Aur scoate în evidență o anumită evoluție în comportamentul
Apostolului, mai ales în ceea ce privește curajul, prudența, umilința,
abandonul față de voința Domnului. Dacă în timpul vieții publice a lui Isus,
Petru se dovedea destul de impulsiv și, chiar dacă era plin de elan și avea o
credință și o iubire puternică pentru Cristos, era totuși destul de incoerent
în atitudinile sale și plin de frică în momente decisive (de exemplu în
momentul renegării), după Înviere, datorită prezenței și acțiunii Duhului
Sfânt, el se maturizează și devine mult mai echilibrat, mai înțelept; devine,
într-un cuvânt, «păstorul» prin excelență, modelul vrednic de a fi imitat de
către toți păstorii Bisericii.[5]
Prin prezenta cercetare ne propunem să
aprofundăm tocmai figura sfântului apostol Petru în scrierile sfântului Ioan
Gură de Aur. Totuși, având în vedere complexitatea personalității sfântului
Petru, așa cum rezultă din scrierile sfântului Ioan Gură de Aur, și
nenumăratele referințe la marele Apostol pe care le găsim în operele sale, ar
fi imposibil să pretindem o prezentare exhaustivă a argumentului care face
obiectul cercetării noastre. De aceea, ne vom limita să analizăm modul în care Antiohenul
interpretează trei episoade fundamentale din viața apostolului Petru:
profesiunea sa de credință mărturisită la Cezarea lui Filip (Mt. 16,13-19), renegarea Învățătorului (Mt. 26,31-35 și textele paralele) și misiunea
pastorală a lui Petru (In. 21,15-18).
1.
Profesiunea
de credință a lui Petru (Mt.
16,13-19)
În Omilia
54 din Omilii la Matei, comentând
această pericopă evanghelică, Ioan Gură de Aur scoate în evidență în mod
special originalitatea și importanța profesiunii de credință a lui Petru. De
fapt, Isus îl numește pe Petru „fericit” pentru că acesta a reușit să exprime,
cum nimeni altul nu o făcuse până în acel moment, natura divină a lui Cristos,
adică faptul că Isus era într-adevăr Fiul lui Dumnezeu. Când ucenicii erau în
corabie cu Isus și s-a declanșat o mare furtună, au exprimat și ei o oarecare
profesiune de credință: „Cu adevărat tu ești Fiul lui Dumnezeu” (Mt. 14,33). Dar, observă autorul nostru,
atunci Isus nu i-a numit „fericiți”, pentru că „nu mărturisiseră filiațiunea
lui Cristos ca Petru, ci socoteau că este cu adevărat Fiu, unul dintre cei
mulți, deosebit de majoritatea oamenilor, dar nu prin ființă”.[7]
Totuși, pentru ca ceilalți să nu creadă
că mărturisirea lui Petru a fost superficială, făcută dintr-o oarecare dorință
de a-i face plăcere Învățătorului său, Isus le descoperă ucenicilor că Petru,
spunând aceste cuvinte, a fost inspirat de Tatăl ceresc, pentru că ele nu
exprimă o părere omenească, ci o dogmă dumnezeiască:[8]
“Fericit ești tu Simon, fiul lui Iona, că nu trupul și sângele ți-au descoperit
ție aceasta, ci Tatăl Meu, care este în ceruri” (Mt. 16,17).
Așa cum a observat și studiosul Sergio
Zincone,[9]
este foarte interesantă și sugestivă insistența lui Ioan Gură de Aur asupra aceleiași
firi dintre Fiul și Tatăl, pe de o parte, și dintre Petru și Iona, tatăl său,
pe de altă parte. De fapt, Isus, conform interpretării lui Ioan Gură de Aur, îl
numește pe Simon Petru “fiul lui Iona” pentru a arăta că “el este Fiul lui
Dumnezeu, așa cum și Petru este fiul lui Iona, de aceeași natură cu cel ce l-a
născut”.[10] Această precizare devine
și mai semnificativă dacă o citim în contextul polemic anti-arian.
Aceleași aluzii anti-ariane le găsim și
la comentariul pe care Ioan Gură de Aur îl face la versetul 19. După ce a
subliniat că piatra pe care Isus a
voit să zidească Biserica sa e reprezentată de mărturisirea lui Petru,
Antiohenul scoate în evidență dumnezeirea Fiului, care îi dă lui Petru ceea ce
este propriu numai lui Dumnezeu (puterea de a ierta păcatele). Făcând o
paralelă între darurile primite din partea Tatălui, care i-a dat lui Petru descoperirea Fiului, și cele primite din
partea Fiului, care i-a încredințat aceluiași apostol stăpânirea peste toate
cele din ceruri, dându-i cheile
Împărăției cerurilor, Ioan Gură de Aur ajunge la concluzia că nu poate fi
mai mic Fiul decât Tatăl și că ei, prin urmare, au aceeași demnitate și sunt de
aceeași natură.[11]
Așadar, în virtutea profesiunii sale de
credință, Isus îl numește pe Petru piatră
și îi încredințează cheile împărăției
cerurilor. Acest fapt îmbracă o semnificație particulară pentru Ioan Gură
de Aur, care, pornind de la acest episod relatat de evanghelii, nu ezită să
sublinieze o anumită întâietate pe care Cristos i-a conferit-o lui Petru: el
este primul dintre apostoli, temelia credinței și a Bisericii, pentru că el a
exprimat în fața celorlalți ucenici (și în numele lor!) o profesiune autentică
de credință. Ca urmare, Isus decide să clădească Biserica sa pe profesiunea lui
Petru și să-i încredințeze lui cheile
Împărăției cerurilor:
El care a zidit Biserica pe mărturisirea lui Petru și așa a întărit-o încât să nu fie biruită de mii și mii de primejdii și de morți, el care a dat lui Petru cheile împărăției cerurilor și l-a făcut domn peste o așa de mare putere (…).[12]
În Omilia
54 din Omilii la Matei, Antiohenul
face o paralelă interesantă între episodul în care Isus îi încredințează lui
Petru cheile Împărăției cerurilor și
un pasaj din profetul Ieremia (Ier.
1,18), în care Domnul[13]
îi promite profetului că îl va pune „ca o coloană de aramă” și ca un „stâlp”
pentru poporul său. Însă diferența dintre Petru și Ieremia este că, în timp ce
“pe Ieremia l-a pus stâlp al unui singur popor, pe Petru îl pune stâlp al
întregii lumi”.[14]
Acest statut privilegiat al lui Petru
este subliniat în repetate rânduri de autorul nostru. De exemplu în De eleemosyna Antiohenul îl numește pe
Petru cu titluri foarte sugestive:
Petru, corifeul apostolilor, primul în Biserică, prietenul lui Cristos, care a primit revelația nu de la oameni, ci de la Tatăl… acest Petru, și când spun Petru zic piatră nezdruncinată, temelie sigură, marele apostol, primul dintre discipoli, primul chemat, primul ascultător.[15]
Faptul că Isus a voit să-și clădească Biserica
pe profesiunea lui Petru, făcând din el principiul autenticității credinței
Bisericii reprezintă un element esențial al ecleziologiei lui Ioan Gură de Aur.
Biserica este puternică, autentică, durabilă tocmai pentru că a fost clădită pe
stâncă:
Biserica este mai puternică decât cerul: cerul și pământul vor trece, dar cuvintele mele nu vor trece (Mt. 24,35). Care cuvinte? Acestea: Tu ești Petru și pe această piatră voi zidi Biserica mea și porțile iadului nu o vor birui (Mt. 16,18).[16]
Într-un moment foarte delicat al vieții
sale, în timp ce era în exil, el mărturisește că ceea ce l-a întărit și l-a
ajutat să depășească aceste încercări a fost tocmai convingerea sa neclintită
că Biserica lui Cristos este puternică și cei care mărturisesc credința lui
Petru, pe care este clădită Biserica, vor triumfa:
L-au căutat pe cel care se refugiase aici; dar noi am rezistat fără frică la asaltul celor care ne-au atacat. Cum am reușit? Noi avem o unică garanție, aceste cuvinte: Tu ești Petru și pe această piatră voi zidi Biserica mea (Mt. 16,18).[17]
2.
Renegarea
lui Petru (Mt. 26,31-35 și textele
paralele)
În ciuda profesiunii de credință perfecte
pe care Petru a făcut-o, evangheliile relatează unele momente de slăbiciune ale
Apostolului, care au culminat cu renegarea Învățătorului său în timpul
Pătimirii. Ioan Gură de Aur scoate în evidență această slăbiciune și incoerență
a lui Petru:
(…) pentru că Petru pare că acum face o profesiune perfectă de credință, acum uită totul. Cel care spusese: Tu ești Cristos, Fiul Dumnezeului celui viu, și care fusese declarat fericit din acest motiv, imediat după aceea cade atât de tare încât este numit Satană.[18]
Petru reușise să înțeleagă misterul
filiațiunii divine a lui Cristos, dar nu înțelesese încă nimic din misterul
crucii și al învierii. Dar nici nu ar fi putut să îl înțeleagă, explică Ioan
Gură de Aur, atâta timp cât Tatăl nu i l-a revelat.[19]
Prin urmare, Isus îl numește pe Petru Satană,
pentru că nu este voința lui Dumnezeu, ci a Satanei ca Fiul să nu pătimească și
să nu moară pe lemnul crucii. Petru a avut această reacție fiind mânat de
gânduri omenești; el socotea că pătimirea și răstignirea Domnului ar fi ceva
mult prea rușinos și nepotrivit pentru adevăratul Fiu al lui Dumnezeu. Isus
însă îi arată că tocmai aceasta este voința lui Dumnezeu, iar el și-o asumă cu
responsabilitate:
Nu-i cuviincios ca eu să sufăr patimile; dar tu le judeci după gândurile tale trupești; dacă ai asculta, după Dumnezeu, cuvintele mele, eliberat de orice gând trupesc, ai ști că mie mai cu seamă mi se cuvine acest lucru. Socotești că este nedemn pentru mine să pătimesc? Eu însă îți spun că este un gând al diavolului ca eu să nu pătimesc.[20]
Dar Petru nu înțelege nici de această
dată importanța pătimirii și a crucii. Avea propriile idei (omenești!) și nu se
lăsa instruit de Învățătorul său. Era prea sigur pe sine, pe forțele proprii,
pe modul în care credea el că trebuiau să meargă lucrurile în ceea ce îl
privește pe Isus. De aceea, și în timpul Ultimei Cine, când Isus le-a făcut
cunoscut din nou ucenicilor săi ceea ce avea să urmeze, Petru a fost iarăși
imprudent, declarând: “ Chiar dacă
toți se vor scandaliza din cauza ta, eu nu mă voi scandaliza niciodată!” (Mt. 26,33). Rostind aceste cuvinte, așa
cum explică sfântul Ioan Gură de Aur, Petru a comis trei păcate grave: s-a împotrivit
cuvintelor Domnului, s-a considerat pe sine mai mare decât ceilalți ucenici și
și-a atribuit lui totul.[21]
Chiar dacă aceste cuvinte ale lui Petru
au fost rostite “din dragostea lui mare, din marea lui bucurie”[22]
de a fi cu Cristos, totuși, observă autorul nostru, Petru devenise încetul cu
încetul mult prea încrezut, prea arogant,[23] iar
Isus a permis ca Petru să cadă. Ioan Gură de Aur insistă mult asupra faptului
că a fost voința lui Isus ca Petru să cadă pentru a-i da o lecție lui,
celorlalți ucenici și tuturor creștinilor din toate timpurile și locurile că nu
trebuie să se încreadă în forțele proprii și în propriile planuri omenești, dar
trebuie să îi recunoască mereu primatul lui Dumnezeu pentru că nimic nu este
posibil fără El.[24] Petru a căzut, renegându-și
Învățătorul, pentru că Isus l-a privat pentru o clipă de ajutorul său:
Frica a alungat totul din sufletul său; frica lui a fost nemăsurată, pentru că Dumnezeu l-a privat complet de ajutorul său. Și l-a privat complet pentru că era prea mare în sufletul său păcatul îngâmfării și al împotrivirii. Deci, ca să stârpească din rădăcină aceste păcate, Cristos a lăsat ca Petru să fie cuprins de un mare zbucium sufletesc.[25]
Cu toate acestea, chiar dacă Ioan Gură de
Aur scoate în evidență gravitatea păcatului lui Petru, el subliniază în același
timp faptul că Apostolul și-a dat seama de păcatul său și nu a așteptat ca
altcineva să îl acuze, dar s-a căit imediat de ceea ce făcuse și a plâns amar,[26]
așa cum trebuie să facă toți cei care păcătuiesc asemenea lui Petru.[27] Este
foarte interesant că Antiohenul vede în plânsul lui Petru aproape un “al doilea
Botez” (δεύτερον βάπτισμα),[28]
chiar dacă în repetate rânduri neagă posibilitatea unui al doilea Botez ca și
act liturgic menit să șteargă păcatele personale comise de către cei deja
botezați.[29] Singura modalitate de a
fi iertate păcatele după Botez, conform învățăturii lui Ioan Gură de Aur, este
a aceea a unei păreri de rău autentice pentru păcatele comise, așa cum făcuse
și apostolul Petru.[30]
Așadar, în ciuda căderii sale, căința
sinceră și profundă a lui Petru l-a ajutat să-și recâștige onoarea și
demnitatea care îi fuseseră încredințate la Cezarea lui Filip, în urma
profesiunii sale de credință. Petru iese întărit din experiența păcatului și va
dobândi o iubire și mai mare față de Învățătorul său, pe care o va mărturisi și
în fața celorlalți ucenici după Învierea lui Isus din morți.
3.
Misiunea
pastorală a lui Petru (In. 21,15-18)
În Omilia
88 din Comentariu la Evanghelia lui
Ioan, comentând acest pasaj, Ioan Gură de Aur subliniază mai ales
transformarea lui Petru, care, după Învierea lui Isus, se dovedește a fi mult
mai echilibrat, mai matur și mai modest. Această transformare a Apostolului se
vede mai ales în răspunsul pe care îl dă celei de-a treia întrebări a lui
Cristos: “Petre, fiul lui Iona, mă iubești?” (In. 21,17). Amintirea a ceea ce s-a petrecut mai înainte îl face
mult mai prudent și mai atent; nu se mai aruncă cu aroganță în declarații
ambițioase, dar răspunde cu smerenie: “Doamne, tu toate le știi…”.[31]
Totuși, în ciuda păcatului său, Petru nu
a încetat să fie “cel mai însemnat dintre apostoli; limba colegiului apostolic,
capul cetei apostolilor”.[32]
De aceea, spune autorul nostru, Isus, lăsându-i deoparte pe ceilalți ucenici,
vorbește numai cu Petru, pentru că vrea să îl întărească și să îi arate că i-a
iertat păcatul renegării. În plus, nu doar că nu îi amintește și nu îi
reproșează lepădarea, dar îi încredințează lui grija fraților săi: “Paște oile
mele”, ca și cum ar fi vrut să îi spună:
Dacă mă iubești, primește conducerea fraților mei; arată acum iubirea fierbinte pe care ai arătat-o întotdeauna și cu care te slăvești; viața pe care ai vrut să o dai pentru mine, dă-o pentru oile mele.[33]
În virtutea triplei mărturisiri a iubirii
lui Petru pentru Învățătorul său, care șterge în mod definitiv tripla renegare
precedentă, Isus îi încredințează grija fraților săi și îl invită să arate față
de ei aceeași iubire care, la un moment dat, îl împingea să-și dea și viața
pentru El. Ba mai mult, sfântul Ioan Gură de Aur consideră că Isus voia să îi
spună lui Petru că tocmai aceasta este modalitatea cea mai bună să îi arate că
într-adevăr îl iubește foarte mult: să îi iubească și pe frații săi. Ar fi
putut să îi ceară să facă minuni și lucruri extraordinare (posturi, vegheri
neîncetate) pentru a-i demonstra că îl iubește, în schimb îi cere doar atât:
Dacă mă iubești paște oile mele (…). Iubirea față de oile sale va fi mărturia cea mai evidentă a iubirii pe care i-o poartă lui (Isus) însuși; este ca și cum i-ar fi spus: cel care iubește oile mele, acela mă iubește pe mine.[34]
Încredințarea lui Petru din partea lui
Isus a păstoririi fraților săi îmbracă o valoare specială pentru autorul nostru;
de fapt, datorită iubirii sale particulare față de Isus[35]
și a credinței sale autentice mărturisite la Cezarea lui Filip, Petru s-a
învrednicit să devină păstorul lumii întregi, capul Bisericii.[36]
Însuși faptul că nu Petru, ci Iacob a fost ridicat pe scaunul episcopal din
Ierusalim, demonstrează faptul că Isus a voit să-l statornicească pe Petru nu
doar păstor al unui singur oraș, ci învățător al lumii întregi.[37]
Așadar, Petru iese întărit din experiența
păcatului. Este interesant faptul că această maturizare a lui Petru este
inclusă de autorul nostru printre efectele operei de mântuire a lui Cristos și
poate fi considerată, din nou, în cheie polemică, deoarece demonstrează faptul
că Isus nu era doar un simplu om, ci era Dumnezeu adevărat.[38]
Petru, care înainte refuzase crucea și se temea de o “tânără oarecare” (κόρη εὐτελής),[39]
negând că l-ar fi cunoscut pe Cristos, după înviere se transformă radical,
devenind un alt om; el se convinge că Fiul lui Dumnezeu a murit și a înviat a
treia zi și este gata să mărturisească tuturor, chiar cu prețul sângelui, acest
adevăr.[40]
Coborârea Duhului Sfânt în ziua
Rusaliilor va pecetlui această maturizare a lui Petru, devenind, așa cum îl
prezintă Faptele Apostolilor, un
apostol înflăcărat, nefricos, plin de râvnă pentru predicarea Evangheliei și
mereu prompt să dea mărturie despre iubirea sa specială față de Cristos, care
acum, așa cum îi ceruse Isus, se manifestă în mod special în grija față de
frații săi.
Concluzie
Succinta
prezentare a modului în care sfântul Ioan Gură de Aur interpretează aceste trei
episoade fundamentale din viața sfântului apostol Petru ne-a permis să
înțelegem câteva din motivele pentru care marele predicator al antichității
avea o stimă și o venerație atât de mare față de acest apostol. De fapt,
autorul nostru remarcă în evoluția lui Petru anumite virtuți care, în ciuda
unor imperfecțiuni, l-au însoțit mereu, printre care se numără în special
credința și iubirea. Credința sa puternică și revelația din partea Tatălui l-au
ajutat să mărturisească o profesiune de credință perfectă la Cezarea lui Filip,
datorită căreia Isus a decis să construiască Biserica tocmai pe stânca
mărturisirii sale de credință. Totodată iubirea înflăcărată a lui Petru față de
Învățătorul său l-a ajutat să depășească momentele grele ale căderii și să
obțină, nu doar iertarea lui Cristos, dar și darul de a purta de grijă fraților
săi, de a conduce Biserica. În acest sens, primatul pe care Ioan Gură de Aur
i-l recunoaște lui Petru se configurează, nu atât ca un primat de jurisdicție,
cât mai ales ca un primat de credință și de iubire, întrucât el a fost chemat
de Isus să fie o manifestare vizibilă a iubirii milostive a lui Dumnezeu și o piatră
capabilă să garanteze stabilitatea credinței Bisericii sale. Credința și
iubirea demonstrate de apostolul Petru, conform învățăturii autorului nostru,
sunt două virtuți care trebuie să facă parte din bagajul spiritual al oricărui
păstor al Bisericii din toate locurile și din toate timpurile.
Bibliografia
Chapman J., St. John Chrysostom on
the Apostle Peter, în The Dublin Review 132 (1903) 73-99.
Jugie M., Saint Jean Chrysostome et
la primauté de Saint-Pierre, în Echos
d’Orient 68 (1908) 5-15.
Lécuyer J., Saint
Pierre dans l’enseignement de S. Jean Chrysostome à Constantinople, în
Gregorianum 49 (1968) 113-133.
Zincone, S., La figura di Pietro in
Giovanni Crisostomo, in: L. Padovese (a cura di), Atti del VI Simposio di Tarso su S. Paolo Apostolo (Tarso, 27-30
giugno 1999), Roma 2000, 195-205.
Zincone, S., La figura di Pietro
nella tradizione patristica fra II e V secolo, in: L. Lazzari e A.M.
Valente Bacci (a cura di), La figura di
San Pietro nelle fonti del medioevo. Atti del Convegno tenutosi in occasione
dello Studiorum universitatum docentium congressus, Viterbo e Roma, 5-8
settembre 2000, Louvain-La-Neuve 2001, 31-52.
[1]
Cf. Chrys., hom. in 2 Tim. 4 (PG 56,
275); hom. in Mt. 54,1 (PG 58, 533); hom.
in Ac. 6,1 (PG 60, 56); eleem.
3,4 (49,298). În ciuda acestor afirmații, care scot în evidență un anumit
primat pe care sfântul Ioan Gură de Aur i-l recunoaște apostolului Petru, este
important să subliniem că aceste afirmații nu pot fi aduse ca mărturii care să
confirme recunoașterea primatului roman
(al episcopului Romei) din partea autorului nostru. De fapt, nu găsim nici-un
pasaj în scrierile lui Ioan Gură de Aur în care acesta să fi identificat în mod
explicit așa-numitul primat petrin cu
primatul roman. În plus, nu trebuie
să uităm că exista o întreagă tradiție care îl considera pe apostolul Petru
fondator al Bisericii din Antiohia și, prin urmare, se păstra în această
Biserică o devoțiune particulară față de el. De aceea consider exagerate și
nefondate concluziile lui M. Jugie (cf. Id., Saint
Jean Chrysostome et la primauté du Pape, Echos d’Orient, 71, (1908)
193-202) și ale altor autori care văd în scrierile lui Ioan Gură de Aur indicii
absolut evidente cu privire la primatul de jurisdicție al episcopului Romei
asupra întregii Biserici.
[2] Cf. Id.
Hom. in Mt. 82,3 (PG 58, 534-535.
[3] Cf. Id.,
hom. in Gal. 2:11 13 (PG 51, 382).
[4] Id, hom. in Mat. 54,1 (PG 58, 533: Τί οὖν τὸ
στόμα τῶν ἀποστόλων ὁ Πέτρος, ὁ πανταχοῦ θερμὸς, ὁ τοῦ χοροῦ τῶν ἀποστόλων
κορυφαῖος; Πάντων ἐρωτηθέντων, αὐτὸς ἀποκρίνεται. Καὶ ὅτε μὲν τὴν τοῦ δήμου γνώμην
ἠρώτα, πάντες εἶπον τὸ ἐρωτηθέν· ὅτε δὲ τὴν αὐτῶν, Πέτρος προπηδᾷ καὶ προλαμβάνει).
[5] Cf.
Id., hom. in decem millia talenta 3 (PG
51,20).
[6] Prescurtările operelor lui Ioan Gură de Aur sunt
luate din: G. W. H. Lampe, A Patristic
Greek Lexicon, Oxford 1961-1968.
[7] Chrys.,
hom. in Mat. 54,1 (PG 58, 533: Ἐπεὶ καὶ πρὸ τούτου εἶπον, Ἀληθῶς Θεοῦ Υἱός ἐστιν, οἱ ἐν τῷ πλοίῳ μετὰ τὸν σάλον ὃν εἶδον, καὶ οὐκ ἐμακαρίσθησαν, καίτοιγε ἀληθῶς εἰπόντες. Οὐ γὰρ τοιαύτην ὡμολόγησαν υἱότητα, οἵαν ὁ Πέτρος· ἀλλ' ἕνα τῶν πολλῶν ἀληθῶς υἱὸν ἐνόμιζον εἶναι, ἐξαίρετον μὲν παρὰ τοὺς πολλοὺς, οὐ μὴν ἐκ τῆς οὐσίας αὐτῆς).
[8] Ibid. 54,2 (PG 58, 534: καὶ μηκέτι δόξαν ἀνθρωπίνην, ἀλλὰ δόγμα εἶναι θεῖον τὰ εἰρημένα πιστεύσῃς).
[9] Cf. S. Zincone, La figura di Pietro in Giovanni Crisostomo, in L. Padovese (a cura
di), Atti del VI Simposio di Tarso su S.
Paolo Apostolo (Tarso, 27-30 giugno 1999), Roma 2000, 199.
[10] Chrys.,
hom. in Mat. 54,2 (PG 58, 534: Ἐπεὶ καὶ παρέλκον ἦν εἰπεῖν· Σὺ εἶ ὁ υἱὸς Ἰωνᾶ· ἀλλ' ἐπειδὴ εἶπεν Υἱὸν Θεοῦ, ἵνα δείξῃ ὅτι οὕτως ἐστὶν Υἱὸς τοῦ Θεοῦ, ὥσπερ ἐκεῖνος υἱὸς Ἰωνᾶ, τῆς αὐτῆς οὐσίας τῷ γεγεννηκότι).
[11] Cf. ibid. (PG 58, 534-535: Ἡδέως ἂν οὖν ἐροίμην τοὺς ἐλαττοῦν βουλομένους τοῦ Υἱοῦ τὴν ἀξίαν· Ποῖα μείζονα δῶρα, ἅπερ ἔδωκεν ὁ Πατὴρ τῷ Πέτρῳ, ἢ ἅπερ ἔδωκεν ὁ Υἱός; Ὁ μὲν γὰρ τῷ Πέτρῳ τὴν ἀποκάλυψιν τοῦ Υἱοῦ ἐχαρίσατο· ὁ δὲ Υἱὸς τὴν τοῦ Πατρὸς καὶ τὴν αὐτοῦ πανταχοῦ τῆς οἰκουμένης σπεῖ 58.535 ραι, καὶ ἀνθρώπῳ θνητῷ τῶν ἐν τῷ οὐρανῷ πάντων τὴν ἐξουσίαν ἐνεχείρισε, τὰς κλεῖς αὐτῷ δοὺς,
ὃς τὴν Ἐκκλησίαν πανταχοῦ τῆς οἰκουμένης ἐξέτεινε, καὶ τοῦ οὐρανοῦ ἰσχυροτέραν).
[12] Ibid. 82,3 (PG 58, 741: Ὁ γὰρ τὴν Ἐκκλησίαν ἐπὶ τῇ ὁμολογίᾳ αὐτοῦ οἰκοδομήσας, καὶ οὕτω τειχίσας αὐτὴν, ὡς μυρίους κινδύνους καὶ θανάτους αὐτῆς μὴ περιγενέσθαι, ὁ τῶν οὐρανῶν αὐτῷ τὰς κλεῖς δεδωκὼς, καὶ τοσαύτης ἐξουσίας ποιήσας κύριον, καὶ μηδαμοῦ εὐχῆς εἰς ταῦτα δεηθείς·).
[13] Ioan
Gură de Aur îl identifică pe „Domnul” din Cartea
profetului Ieremia cu prima persoană a Sfintei Treimi, adică cu Tatăl.
[14] Chrys.,
hom. in Mat. 54,2 (PG 58, 534: καθάπερ ὁ Πατὴρ πρὸς τὸν Ἱερεμίαν διαλεγόμενος ἔλεγεν· Ὡς στῦλον χαλκοῦν καὶ ὡσεὶ τεῖχος θήσειν αὐτόν· ἀλλ' ἐκεῖνον μὲν ἑνὶ ἔθνει, τοῦτον δὲ πανταχοῦ τῆς οἰκουμένης).
[15] Id., eleem. 3,4 (PG 49,298: Πέτρος ἐκεῖνος,
ἡ κορυφὴ τῶν ἀποστόλων, ὁ πρῶτος ἐν τῇ Ἐκκλησίᾳ, ὁ φίλος Χριστοῦ, ὁ τὴν ἀποκάλυψιν
παρὰ ἀνθρώπων μὴ δεξάμενος, ἀλλὰ παρὰ τοῦ Πατρὸς (…), οὗτος ὁ Πέτρος· Πέτρον δὲ
ὅταν εἴπω, τὴν πέτραν λέγω τὴν ἀῤῥαγῆ, τὴν κρηπῖδα τὴν ἀσάλευτον, τὸν ἀπόστολον
τὸν μέγαν, τὸν πρῶτον τῶν μαθητῶν, τὸν πρῶτον κληθέντα, καὶ πρῶτον ὑπακούσαντα).
[16] Chrys., a.
exil. 1,1 (PG 52, 429: Ἡ Ἐκκλησία οὐρανοῦ ἰσχυροτέρα· Ὁ οὐρανὸςκαὶ ἡ γῆ παρελεύσονται, οἱ δὲ λόγοι μου οὐ μὴ παρέλθωσι. Ποῖοι λόγοι; Σὺ εἶ Πέτρος, καὶ ἐπὶ ταύτῃ μου τῇ πέτρᾳ οἰκοδομήσω μου τὴν Ἐκκλησίαν, καὶ πύλαι ᾅδου οὐ κατισχύσουσιν αὐτῆς).
[17] Id., Eutrop. 2,1 (PG 52: 397: Ἐνταῦθα γὰρ ἐζητεῖτο ὁ καταφυγὼν, καὶ
παριστάμεθα μὴ δεδοικότες τὸν ἐκείνων θυμόν. Τί δήποτε; Εἴχομεν ἐνέχυρον ἀσφαλὲς
τὸ, Σὺ εἶ Πέτρος, καὶ ἐπὶ ταύτῃ τῇ πέτρᾳ οἰκοδομήσω μου τὴν Ἐκκλησίαν·).
[18] Id., anom. 8 (SCh 396, 190: Ταῦτα δέ μοι οὐχ ἁπλῶς
εἴρηται, ἀλλ' ἐπειδὴ φαίνεται Πέτρος, νῦν μὲν ἀπηρτισμένην ὁμολογίαν ὁμολογῶν,
νῦν δὲ πάντων ἐπιλελησμένος. Ὁ γὰρ εἰπὼν, «Σὺ εἶ ὁ Χριστὸς ὁ Υἱὸς τοῦ Θεοῦ τοῦ
ζῶντος», καὶ μακαρισθεὶς ἐπὶ τούτοις, τοιοῦτον ἥμαρτε μετὰ μικρὸν, ὡς Σατανᾶς
προσαγορευθῆναι).
[19] Cf. Id., hom.
in Mat. 54,3 (PG 58, 536).
[20] Ibid., 54,4 (PG 58, 536-537: Οὐ τὸ ἐμὲ παθεῖν ἀπρεπές· ἀλλὰ σὺ σαρκικῇ γνώμῃ τούτοις
ψηφίζῃ· ὡς εἰ κατὰ Θεὸν ἤκουες τῶν λεγομένων, τῆς σαρκικῆς διανοίας ἀπαλλαγεὶς,
ᾔδεις ἂν, ὅτι ἐμοὶ μάλιστα τοῦτο πρέπον ἐστί. Σὺ μὲν γὰρ νομίζεις, ὅτι ἀνάξιόν
μού ἐστι τὸ παθεῖν· ἐγὼ δέ σοι λέγω, ὅτι τὸ μὴ παθεῖν με τῆς τοῦ διαβόλου γνώμης
ἐστίν).
[21] Ibid. 82,3 (PG 58, 741: Καὶ γὰρ δύο τὰ ἐγκλήματα ἦν, καὶ ὅτι ἀντεῖπε, καὶ ὅτι τῶν
ἄλλων ἑαυτὸν προὔθηκε· μᾶλλον δὲ καὶ τρίτον, ὅτι τὸ πᾶν ἑαυτῷ ἀνέθηκε).
[22] Ibid. (Πόθεν οὖν αὐτῷ τοῦτο συνέβη; Ἀπὸ πολλῆς ἀγάπης, ἀπὸ πολλῆς ἡδονῆς).
[23] Ioan Gură de Aur folosește adjectival αὐθάδης (cf. hom. in
Mat. 82,3: PG 58, 741).
[24] Cf.
Chrys., hom. in Jo. 73,1 (PG 59, 395);
hom. in Mat. 82,3 (PG 58, 741); hom. in Heb. 31,3 (PG 63, 215). Într-un
alt pasaj, comentând Lc. 22,31,
autorul nostru zice că Isus a permis căderea lui Petru pentru a-l învăța să se
încreadă în providența sa și să fie, la rândul lui, milostiv cu frații săi (cf.
Quod frequenter conveniendum sit 5;
PG 63, 466).
[25] Id., hom.
in Mat. 82,3 (PG 58, 741-742: Καὶ γὰρ ὁ φόβος πάντα ἐξέβαλεν· ἄμετρος γὰρ ἦν· ἄμετρος δὲ ἐγένετο, ἐπειδὴ σφόδρα αὐτὸν ἐγύμνωσεν ὁ Θεὸς τῆς ἑαυτοῦ ῥοπῆς ἐγύμνωσε δὲ σφόδρα, ἐπειδὴ καὶ σφοδρὸν ἐν αὐτῷ τὸ πάθος ἦν τῆς αὐθαδείας καὶ τῆς ἀντιῤῥήσεως. Ἵν' οὖν πρόῤῥιζον ἀνέλῃ, διὰ τοῦτο εἴασεν οὕτω κατασχεῖν αὐτὸν τὴν ἀγωνίαν).
[26] Cf. Id., Jud.
8,3 (PG 48, 931); eleem. 3,4 (PG 49,
298). Faptul că Petru s-a căit imediat, fără să aștepte ca alții să îl acuze
pentru păcatul său, este subliniat în: proph.
obscurit. 2,8 (PG 56, 189).
[27] Cf. Id., hom.
in Heb. 31,2 (PG 63, 215).
[28]
Cf. Id., eleem. 3,4 (PG 49, 298).
[29] Cf. Id., Cat.
W 3,23 (SChr 50,164); Cat. P 1,15
(Schr 366,142).
[30] Cf. Id. In
Genesim. 20,3 (PG 53, 170); 30,5 (PG 53,280).
[31] Id. hom. in Jo. 88,1 (PG 59, 479).
[32] Id. hom. in Jo. 88,1 (PG 59, 477: Ἔκκριτος ἦν τῶν ἀποστόλων, καὶ στόμα τῶν μαθητῶν, καὶ κορυφὴ τοῦ χοροῦ).
[33] Ibid., (PG 59, 478-479: λέγει δὲ, ὅτι Εἰ φιλεῖς με, προΐστασο τῶν ἀδελφῶν, καὶ τὴν
θερμὴν ἀγάπην, 59.479 ἣν διὰ πάντων ἐπεδείκνυσο, καὶ ἐφ' ᾗ ἠγαλλιάσω, νῦν δεῖξον,
καὶ τὴν ψυχὴν, ἣν ἔλεγες θήσειν ὑπὲρ ἐμοῦ, ταύτην ὑπὲρ τῶν προβάτων ἐπίδος τῶν ἐμῶν).
[34] Id., Philogon.
2 (PG 48, 751: Εἰ φιλεῖς με, φησὶ, ποίμαινε τὰ πρόβατά μου. Τοῦτο δὲ ἔλεγεν, οὐ μόνον τῆς εἰς αὐτὸν ἀγάπης τὸ μέγιστον ἡμῖν σημεῖον ἐπιδεῖξαι βουλόμενος, ἀλλὰ καὶ τῆς φιλίας, ἣν περὶ τὰ πρόβατα ἐπιδείκνυται, ἤδη τοῦτο τῆς εἰς αὐτὸν εὐνοίας μέγιστον δεῖγμα πεποίηται, μονονουχὶ λέγων, ὁ τὰ πρόβατά μου φιλῶν, ἐμὲ φιλεῖ).
[35] Ioan
Gură de Aur explică superioritatea iubirii
lui Petru, în comparație iubirea celorlalți ucenici, pornind tocmai de
la întrebările lui Cristos: “Petre, fiul lui Iona, mă iubești tu mai mult decât
aceștia?” ().
[36] Cf.
Chrys. hom. in Jo. 88,1 (PG 59, 480).
Faptul că Isus i-a încredințat lui Petru păstorirea, grija tuturor fraților și
l-a pus pe el cap al Bisericii întregi, este subliniat în multe pasaje din
scrierile sfântului Ioan Gură de Aur: paenit.
5 (PG 49, 308), hom. in Jo. 73 (59,
395); hom. in 1Cor. 4 (PG 61, 327)
etc.
[37] Cf. hom. in
Jo. 88,1 (PG 59, 480).
[38] Cf. S. Zincone, La figura di Pietro,
203.
[39] Cf.
Chrys., hom. in Mat. 54,3 (PG 58, 535).
[40] Cf. Id., hom.
in Ac. Princ. 4,8 (51,109).