Introducere
Viața prezentă nu se poate compara cu cea viitoare. Omul trăiește
în sine tensiunea între bunătatea lucrării lui Dumnezeu și răutatea legată de
păcat. Sf. Paul în Scrisoarea către
Romani (7,19) sintetizează acest lucru în axioma: Nu săvârșesc binele pe care îl vreau, ci răul pe care nu îl vreau.
Omul este într-adevăr o mare enigmă: interioritatea sa este pozitivă, dar praxis-ul (acțiunea, practica) este
negativ. El are nevoie de o intervenție din exterior, care să îl ajute să depășească ruptura dintre ceea ce este și
ceea ce face. Acest ajutor este rodul harului divin: este lumina care deschide
ochii încețoșați de păcat, care invită omul să iasă afară, să înfăptuiască adevărul și să trăiască conform Adevărului. Cine săvârșește adevărul condamnă în sine
însuși acțiunile rele; cere-i lui Dumnezeu iertare și, recreat în inima sa,
trăiește veghind să strălucească lumina lui Cristos.
"Mulți și-au iubit păcatele și mulți și-au
mărturisit păcatele. Cine recunoaște propriile păcate și le condamnă,
este deja de acord cu Dumnezeu. Dumnezeu condamnă păcatele tale; și dacă le
condamni și tu, te unești cu Dumnezeu. Omul și păcătosul sunt două realități
distincte: omul este lucrarea lui Dumnezeu, păcătosul este lucrarea ta, omule.
Distruge ceea ce ai făcut tu, pentru ca Dumnezeu să salveze ceea ce a făcut El.
E nevoie ca tu să disprețuiești în tine lucrarea ta și să iubești în tine
lucrarea lui Dumnezeu. Când începe să îți pară rău de ceea ce ai făcut, atunci
încep operele tale bune, pentru că disprețuiești operele tale rele. Operele
bune încep cu recunoașterea operelor rele. Ce vreau să spun când zic: înfăptuiește adevărul? Vreau să spun că
nu trebuie să te amăgești pe tine însuți, nu te scuza, nu te măguli; nu spune
că ești drept, în timp ce ești vinovat. Vino la lmină ca să se vadă operele
tale, căci sunt făcute în Dumnezeu. Și, într-adevăr, păcatul tău, de care acum
îți pare rău, nu l-ai fi regretat dacă Domnul nu te-ar fi luminat și dacă
adevărul tău nu ți l-ar fi descoperit. Dar cine, după ce a fost mustrat,
continuă să iubească păcatele sale, disprețuiește lumina care îl mustră, și fuge
de ea pentru a nu-i fi arătate operele rele pe care le iubește. Cine, în
schimb, înfăptuiește adevărul, condamnă în sine operele sale rele; nu se dă
înapoi, nu se iartă, pentru ca Dumnezeu să îl ierte. El însuși recunoaște ceea
ce vrea să îi fie iertat de Dumnezeu, și astfel iese la lumină și îi mulțumește
pentru că i-a arătat ceea ce trebuie să disprețuiască în sine. Spune-i lui
Dumnezeu: Întoarce fața ta de la păcatele
mele. Dar cum s-ar putea spune asta, dacă nu adaugi: pentru că recunosc păcatul meu și păcatul meu e pururi înaintea mea?
(Ps 50,11). Să stea în fața ta păcatul tău, dacă vrei să nu stea în fața lui
Dumnezeu. Dacă, în schimb, vei arunca păcatul tău îndărătul spatelui, Dumnezeu
îl va așeza în fața ochilor tăi; și îl va așeza în fața ochilor tăi când
părerea de rău nu va mai putea da nici-un fruct." (In Io. Ev. tr. 12, 13-14)
Pe scurt…
Dar tu, Doamne, ești bun și îndurător: cu mâna ta
dreaptă ai secătuit hăul
stricăciunii din sufletul meu, măsurând cu privirea adâncimea morții mele. Tot
ceea ce cereai de la mine era să nu mai voiesc ceea ce voiam și să voiesc în
schimb ceea ce voiai tu. (Confes. 9, 1)