Introducere
Omul, un mare abis: cine poate cunoaște ce se
ascunde în inima sa, dacă nu Dumnezeu singur? Și pentru ca omul să-și dea seamă
de această condiție care îi este proprie, este pus deseori la încercare de însuși
Dumnezeu. Dumnezeu “ispitește”, dar nu așa cum face Diavolul: nu pentru a
stârni un act de împotrivire, ci pentru a descoperi omului ceva ce înainte îi era ascuns. Acțiunea lui Dumnezeu este
pedagogică: Dumnezeu nu permite ca omul să sufere o ispitire superioară
forțelor sale. Celui care se dovedește fidel îi este promisă coroana vieții (Ap. 2,10). Biblia
relatează nenumărate cazuri de ispite care vin de la Dumnezeu: cel mai cunoscut
exemplu este cel la care a fost supus Abraham și fiul său, Isac.
“Să știți deci că ispitirea care vine de la Dumnezeu nu are ca
scop să îi facă cunoscut Lui ceva ce înainte îi era necunoscut, ci să îi
descopere omului, prin intermediul ispitirii, sau mai bine zis provocării, ceva
ce înainte îi era necunoscut. Omul nu se cunoaște pe sine atât de bine cum îl
cunoaște Dumnezeu, așa cum bolnavul nu se cunoaște la fel de bine cum îl
cunoaște medicul. Omul este un bolnav. Bolnavul suferă, nu medicul, și așteaptă
de la el (de la medic) să afle de ce anume suferă. (…) Pentru că există în om
anumite lucruri ascunse omului însuși... Și nu ies la iveală, nu se deschid, nu
se descoperă decât cu ispitirile. Dacă Dumnezeu ar înceta să ispitească,
maestrul ar înceta să învețe. Dumnezeu ispitește pentru a ne învăța, în timp ce
Diavolul ispitește pentru a ne păcăli. Acesta din urmă, dacă cel care este
ispitit nu îi dă nici-o ocazie, poate să fie respins și luat în râs. De aceea
recomandă Apostolul: Nu dați ocazie
Diavolului. Oamenii dau ocazie Diavolului cu patimile lor. Oamenii nu pot
vedea Diavolul împotriva căruia luptă, dar au un remediu foarte ușor: se înving
pe ei înșiși în interior și vor triunfa împotriva lui în exterior. De ce zicem
asta? Pentru că omul nu se cunoaște pe sine, decât în cazul în care învață să
se cunoască prin intermediul ispitelor. Când se va cunoaște pe sine, nu se va
neglija. Și dacă se neglija pe sine când nu se cunoștea, nu se va mai neglija
nici măcar o dată cunoscându-se." (Serm. 2, 3)
Pe scurt…
Mâna ta omnipotentă nu este departe de
noi nici măcar atunci când noi suntem departe de Tine… (Conf. 2,2).