Introducere
Augustin invită omul păcătos la un examen onest
de conștiință, care să pună în lumină responsabilitatea acestuia în fața
răului. Dacă păcatul înseamnă pervertirea voinței umane, care se apleacă spre
bunurile inferioare în loc să caute Binele Suprem, atunci acesta nu poate fi
atribuit decât omului. În același timp, omul nu trebuie să cadă în aroganță și
orgoliu, atribuindu-și sieși binele înfăptuit. Binele vine de la Dumnezeu, răul
de la om: de aici derivă principiul augustinian, conform căruia omul trebuie să
elimine din sine păcatul pentru a face loc acțiunii salvatoare a lui Dumnezeu.
“Dacă pentru păcatele tale vrei să dai vina pe
alții sau pe destin sau pe Diavol, și nu pe tine însuți, sau dacă
faptele tale bune le atribui ție însuți și nu lui Dumnezeu, să știi că ești
necinstit. În realitate, orice rău ai face, îl faci din cauza răutății tale, și
orice bine ai face, îl faci datorită harului lui Dumnezeu.
Dar vedeți cum anumiți oameni, chiar fără să
vrea, merg atât de departe cu blasfemia încât îl acuză pe Dumnezeu însuși. Când
cineva începe să acuze destinul, zicând că acesta l-a constrâns să păcătuiască,
sau că destinul a păcătuit în el, poate fi întrebat: Dar destinul ce este? Acela va începe să spună că la păcat l-au
condus aștrii. Vedeți cum încet încet blasfemia se îndreaptă spre Dumnezeu?
Aștrii cine i-a așezat pe cer? Nu oare Dumnezeu, creatorul tuturor lucrurilor?
Dacă el a așezat acești aștri, și ei te constrâng să păcătuiești, nu ți se pare
că, în acest caz, ar fi El autorul tuturor păcatelor? Vezi, omule, cât ești de
pervers! În timp ce Dumnezeu condamnă păcatele tale nu pentru a te pedepsi, ci
pentru ca, pedepsind păcatele, tu să fii eliberat, tu, în perversitatea ta,
dacă săvârșești vreun bine ți-l atribui ție, iar dacă săvârșești vreun rău îl
atribui lui Dumnezeu. Căiește-te de această perversitate. Corectează-te, începe
să te contrazici pe tine însuți și să-ți vorbești în mod contrar. Ce spuneai
mai înainte: Binele pe care îl fac, îl face eu; răul pe care îl săvârșesc, e al lui Dumnezeu. Adevărul este cu totul
altul: binele pe care îl faci, îl face Dumnezeu, răul pe care îl săvârșești,
este al tău. Dacă vei înțelege în acest mod, nu va fi inutil cântul tău: Am spus: Doamne, ai milă de mine; vindecă-mă
pentru că am păcătuit împotriva ta (Ps 40, 5).” (Serm. 16/B, 1-2)
Pe scurt…
“Iubirea este rădăcina tuturor lucrurilor bune. Așa
cum lăcomia este rădăcina tuturor relelor (1Tim 6,10), tot așa rădăcina tuturor
bunurilor este iubirea.” (Serm. 223/E, 2)