duminică, 22 aprilie 2012

Mă îndoiesc, deci exist !(?)


Ceea ce mă impresionează cel mai mult în Evangheliile pe care le ascultăm în acest Timp Pascal este dificultatea extraordinar de mare a apostolilor şi a celor care l-au cunoscut pe Isus de a crede în misterul Învierii sale. Ne-am întâlnit în acest timp, pe rând, cu îndoiala Mariei Magdalena, cu îndoiala lui Petru şi a lui Ioan care au alergat la mormântul gol, cu îndoiala celorlalţi apostoli, cu îndoiala lui Toma de duminica trecută, cu îndoiala ucenicilor care se îndreptau spre Emaus. Toţi aceştia, pe rând, au avut momente de îndoială, de necredinţă.
Îndoiala este o constantă şi în vieţile noastre. Sunt convins că nu există nimeni printre noi care să nu se fi îndoit la un moment dat… Probabil mulţi se mai îndoiesc încă şi, cu siguranţă, toţi ne vom mai îndoi în viitor de unele conţinuturi ale credinţei noastre. Există în vieţile noastre momente de îndoială nu numai cât priveşte misterul învierii lui Isus, dar chiar cât priveşte existenţa însăşi şi prezenţa lui Dumnezeu în lume şi în viaţa noastră. Aş spune, vai de cel care nu s-a îndoit niciodată! Oscar Wild spunea că „îndoiala este începutul adevăratei credinţe”, iar un alt autor spunea: „fără îndoială nu există decât moartea”. Îndoiala poate să fie utilă credinţei. Este primul pas pentru a ajunge la certitudinea credinţei. Problema nu este a acelora care au îndoieli, ci a acelora care au numai convingeri. Tudor Octavian spunea: „să te ferească Dumnezeu de cei care au doar convingeri şi nici o îndoială”.

Da, aş vrea să vorbesc astăzi despre îndoiala credinţei, tocmai pentru că ea este o experienţă comună cu care ne întâlnim deseori. Cum se naşte îndoiala? Îndoiala, de cele mai multe ori, se naşte din dificultatea de a explica cu raţiunea anumite realităţi pe care le afirmă credinţa. Atunci când nu poţi să înţelegi unele lucruri, apare îndoiala. De exemplu: cum să explic cu mintea mea limitată că Maria l-a născut pe Isus şi a rămas fecioară? Cum să explic eu cu mintea că Dumnezeu are un Fiu care s-a făcut om, asemenea nouă? Cum să explic că Dumnezeu, care este în afara timpului şi a spaţiului, a putut să moară? Cum să explic eu că un om, aşa cum s-a manifestat în lume Fiul lui Dumnezeu, după ce stă trei zile în mormânt, inert şi lipsit de viaţă, poate să învie şi să se trezească din nou la viaţă? Cum pot eu cu mintea mea limitată să explic toate aceste lucruri? Este imposibil… Şi, iată, atunci apare îndoiala…
Cu siguranţă, şi pentru ucenici aceasta a fost problema cea mai mare: ei l-au văzut pe Isus sub tirul de lovituri ale soldaţilor, l-au văzut răpus de durere, fără puteri, imortalizat pe o cruce pe care şi-a dat duhul. L-au văzut îngropat în mormânt… Cum să înţeleagă ei cu mintea lor că un om care a stat trei zile într-un mormânt, inert şi fără viaţă, să învie, să revină la viaţă? Era imposibil să pătrundă cu mintea lor o astfel de realitate. Este normală îndoiala lui Toma, este normală îndoiala ucenicilor care mergeau spre Emaus, este normală îndoiala tuturor apostolilor, este normală şi îndoiala noastră...
Şi atunci când ai îndoieli se mai întâmplă un fenomen interesant: orice argument pe care ţi-l aduc ceilalţi devine insuficient. Argumentul pe care l-a adus apostolilor Maria Magdalena a fost insuficient; argumentul ucenicilor de la Emaus adus apostolilor, aşa cum am văzut astăzi, a fost insuficient; argumentul adus de apostoli lui Toma a fost insuficient… Atunci când ai îndoieli în credinţă nu îţi poate aduce nimeni o mărturie suficient de bună pentru a le spulbera. Poate să insiste mama sau tata de dimineaţa până seara să mergi la Biserică pentru că nu vei merge, sau dacă vei merge, vei merge doar să nu o/îl superi… Dar îndoielile rămân. Pot părinţii să insiste un an de zile să mergi de Paşti la spovadă că nu vei merge… Pentru că îndoielile rămân. Poţi asculta o sută de predici rostite de cei mai buni oratori, însă îndoielile vor continua să existe
Ceea ce i-a convins pe apostoli şi pe femeile sfinte să creadă în Înviere, ceea ce i-a ajutat să spulbere orice îndoială pe care o aveau a fost întâlnirea lor cu Isus. Doar în momentul în care l-au întâlnit pe Isus au început să creadă cu adevărat, doar în momentul în care l-au văzut, l-au auzit, l-au pipăit pe Isus, doar în acel moment au renunţat la toate îndoielile lor şi au îngenuncheat în faţa Adevărului. În acel moment toate întrebările lor au dispărut!
DT, IC, sunt bune întrebările despre credinţă pe care ni le punem; sunt bune mărturiile de credinţă pe care ni le oferă ceilalţi; este bine că venim duminica la Biserică şi ne spovăduim chiar şi numai de două ori pe an. Sunt bune toate acestea, dar toate sunt insuficiente. Nu ne vor ajuta să creştem în credinţă şi nu vor alunga negura îndoielii din inimile noastre. Ceea ce este cel mai important este să-l întâlnim pe Cristos cel viu. În acel moment îndoielile noastre se vor spulbera. Doar atunci când îl vom întâlni pe Isus cel viu, când vom îngenunchia în faţa prezenţei sale divine, când vom experimenta atotputernicia sa care întăreşte fragilitatea noastră, doar atunci când vom vărsa cel puţin o lacrimă „privindu-l în ochi”, doar în acel moment  vor dispărea îndoielile şi dubiile noastre în credinţă. Vom înţelege atunci că atotputernicia lui Dumnezeu putea face din Maria o Mamă–Fecioară, că numai iubirea l-a determinat să iasă din sine-însuşi pentru a se întrupa şi că doar grija sa faţă de noi l-a împins să ne redea speranţa prin învierea Fiului său.
Toate acestea le vom înţelege atunci când ne vom întâlni personal cu Dumnezeul cel viu care şi astăzi continuă să fie prezent în noi, în viaţa noastră, în mijlocul nostru. Răspunsurile la întrebările noastre nu le vom găsi în cărţi, în experienţa sau în mărturia altora... Răspunsul la întrebările noastre îl vom găsi atunci când vom îngenunchia în faţa Dumnezeului celui viu. Până atunci, vom trăi sub imperiul îndoielii, al necredinţei şi al superficialităţii...
Şi cum îl putem întâlni, mă veţi întreba. Nu este deloc lipsit de importanţă faptul că Isus, după învierea sa, a apărut totdeauna unor grupuri de persoane. Nu s-a arătat unor persoane particulare. O singură dată s-a arătat doar Mariei Magdalena care stătea singură şi plângea lângă mormântul gol. Dar şi atunci Isus a trimis-o la apostoli, în mijlocul comunităţii, în „Biserică”. În rest, totdeauna Isus a apărut unei comunităţi, unui grup de persoane sau, altfel spus, Bisericii reunite în rugăciune.
În mod special, Isus ne apare şi nouă atunci când ne adunăm în numele său în rugăciune. Liturghia este momentul particular în care putem experimenta această prezenţă a lui Cristos cel viu. Degeaba îl vom căuta singuri, independent de Biserică. E posibil să nu-l găsim. El se arată şi se manifestă în primul rând în Biserică, acolo unde este prezentă comunitatea. Iar Sfânta Liturghia este ocazia cea mai la îndemână pe care o avem pentru a-l întâlni.
Doamne, dă-mi puterea de a te regăsi în comunitatea ta, Biserica! Ajută-mă să te recunosc prezent în Cuvântul tău! Dă-mi credinţa să mă „înjumătăţesc” cu umilinţă în faţa prezenţei tale euharistice. Amin.