Ceea ce mă impresionează cel mai mult în Evangheliile
pe care le ascultăm în acest Timp Pascal este dificultatea extraordinar de mare
a apostolilor şi a celor care l-au cunoscut pe Isus de a crede în misterul
Învierii sale. Ne-am întâlnit în acest timp, pe rând, cu îndoiala Mariei
Magdalena, cu îndoiala lui Petru şi a lui Ioan care au alergat la mormântul
gol, cu îndoiala celorlalţi apostoli, cu îndoiala lui Toma de duminica trecută,
cu îndoiala ucenicilor care se îndreptau spre Emaus. Toţi aceştia, pe rând, au
avut momente de îndoială, de necredinţă.
Îndoiala este o constantă şi în vieţile noastre. Sunt
convins că nu există nimeni printre noi care să nu se fi îndoit la un moment
dat… Probabil mulţi se mai îndoiesc încă şi, cu siguranţă, toţi ne vom mai
îndoi în viitor de unele conţinuturi ale credinţei noastre. Există în vieţile
noastre momente de îndoială nu numai cât priveşte misterul învierii lui Isus,
dar chiar cât priveşte existenţa însăşi şi prezenţa lui Dumnezeu în lume şi în
viaţa noastră. Aş spune, vai de cel care nu s-a îndoit niciodată! Oscar Wild
spunea că „îndoiala este începutul adevăratei credinţe”, iar un alt autor
spunea: „fără îndoială nu există decât moartea”. Îndoiala poate să fie utilă
credinţei. Este primul pas pentru a ajunge la certitudinea credinţei. Problema
nu este a acelora care au îndoieli, ci a acelora care au numai convingeri. Tudor
Octavian spunea: „să te ferească Dumnezeu de cei care au doar convingeri şi
nici o îndoială”.
Da, aş vrea să vorbesc astăzi despre îndoiala credinţei, tocmai pentru că ea
este o experienţă comună cu care ne întâlnim deseori. Cum se naşte îndoiala?
Îndoiala, de cele mai multe ori, se
naşte din dificultatea de a explica cu raţiunea anumite realităţi pe care le afirmă
credinţa. Atunci când nu poţi să înţelegi unele lucruri, apare îndoiala. De
exemplu: cum să explic cu mintea mea
limitată că Maria l-a născut pe Isus şi a rămas fecioară? Cum să explic eu cu
mintea că Dumnezeu are un Fiu care s-a făcut om, asemenea nouă? Cum să explic că
Dumnezeu, care este în afara timpului şi a spaţiului, a putut să moară? Cum să
explic eu că un om, aşa cum s-a manifestat în lume Fiul lui Dumnezeu, după ce
stă trei zile în mormânt, inert şi lipsit de viaţă, poate să învie şi să se
trezească din nou la viaţă? Cum pot eu cu mintea mea limitată să explic toate
aceste lucruri? Este imposibil… Şi, iată, atunci apare îndoiala…
Cu siguranţă, şi pentru ucenici aceasta a fost
problema cea mai mare: ei l-au văzut pe Isus sub tirul de lovituri ale
soldaţilor, l-au văzut răpus de durere, fără puteri, imortalizat pe o cruce pe
care şi-a dat duhul. L-au văzut îngropat în mormânt… Cum să înţeleagă ei cu
mintea lor că un om care a stat trei zile într-un mormânt, inert şi fără viaţă,
să învie, să revină la viaţă? Era imposibil să pătrundă cu mintea lor o astfel
de realitate. Este normală îndoiala lui Toma, este normală îndoiala ucenicilor
care mergeau spre Emaus, este normală îndoiala tuturor apostolilor, este
normală şi îndoiala noastră...
Şi atunci când ai îndoieli se mai întâmplă un
fenomen interesant: orice argument pe
care ţi-l aduc ceilalţi devine insuficient. Argumentul pe care l-a adus
apostolilor Maria Magdalena a fost insuficient; argumentul ucenicilor de la
Emaus adus apostolilor, aşa cum am văzut astăzi, a fost insuficient; argumentul
adus de apostoli lui Toma a fost insuficient… Atunci când ai îndoieli în
credinţă nu îţi poate aduce nimeni o mărturie suficient de bună pentru a le
spulbera. Poate să insiste mama sau tata de
dimineaţa până seara să mergi la Biserică pentru că nu vei merge, sau dacă vei
merge, vei merge doar să nu o/îl superi… Dar îndoielile rămân. Pot părinţii să
insiste un an de zile să mergi de Paşti la spovadă că nu vei merge… Pentru că
îndoielile rămân. Poţi asculta o sută de predici rostite de cei mai buni
oratori, însă îndoielile vor continua să existe…
Ceea ce i-a convins pe apostoli şi pe femeile
sfinte să creadă în Înviere, ceea ce i-a ajutat să spulbere orice îndoială pe
care o aveau a fost întâlnirea lor cu
Isus. Doar în momentul în care l-au întâlnit pe Isus au început să creadă
cu adevărat, doar în momentul în care l-au văzut, l-au auzit, l-au pipăit pe
Isus, doar în acel moment au renunţat la toate îndoielile lor şi au
îngenuncheat în faţa Adevărului. În acel moment toate întrebările lor au
dispărut!
DT, IC, sunt bune întrebările despre credinţă pe
care ni le punem; sunt bune mărturiile de credinţă pe care ni le oferă
ceilalţi; este bine că venim duminica la Biserică şi ne spovăduim chiar şi
numai de două ori pe an. Sunt bune toate acestea, dar toate sunt insuficiente.
Nu ne vor ajuta să creştem în credinţă şi nu vor alunga negura îndoielii din
inimile noastre. Ceea ce este cel mai
important este să-l întâlnim pe Cristos cel viu. În acel moment îndoielile noastre se vor spulbera. Doar atunci când
îl vom întâlni pe Isus cel viu, când vom îngenunchia în faţa prezenţei sale
divine, când vom experimenta atotputernicia sa care întăreşte fragilitatea
noastră, doar atunci când vom vărsa cel puţin o lacrimă „privindu-l în ochi”, doar
în acel moment vor dispărea îndoielile
şi dubiile noastre în credinţă. Vom înţelege atunci că atotputernicia lui
Dumnezeu putea face din Maria o Mamă–Fecioară, că numai iubirea l-a determinat
să iasă din sine-însuşi pentru a se întrupa şi că doar grija sa faţă de noi l-a
împins să ne redea speranţa prin învierea Fiului său.
Toate acestea le vom înţelege atunci când ne vom
întâlni personal cu Dumnezeul cel viu care şi astăzi continuă să fie prezent în
noi, în viaţa noastră, în mijlocul nostru. Răspunsurile la întrebările noastre
nu le vom găsi în cărţi, în experienţa sau în mărturia altora... Răspunsul la
întrebările noastre îl vom găsi atunci când vom îngenunchia în faţa Dumnezeului
celui viu. Până atunci, vom trăi sub imperiul îndoielii, al necredinţei şi al
superficialităţii...
Şi cum îl putem întâlni, mă veţi întreba. Nu este
deloc lipsit de importanţă faptul că Isus, după învierea sa, a apărut totdeauna
unor grupuri de persoane. Nu s-a arătat unor persoane particulare. O singură
dată s-a arătat doar Mariei Magdalena care stătea singură şi plângea lângă
mormântul gol. Dar şi atunci Isus a trimis-o la apostoli, în mijlocul
comunităţii, în „Biserică”. În rest, totdeauna Isus a apărut unei comunităţi, unui
grup de persoane sau, altfel spus, Bisericii reunite în rugăciune.
În mod special, Isus ne apare şi nouă atunci când
ne adunăm în numele său în rugăciune. Liturghia este momentul particular în
care putem experimenta această prezenţă a lui Cristos cel viu. Degeaba îl vom
căuta singuri, independent de Biserică. E posibil să nu-l găsim. El se arată şi
se manifestă în primul rând în Biserică, acolo unde este prezentă comunitatea.
Iar Sfânta Liturghia este ocazia cea mai la îndemână pe care o avem pentru a-l
întâlni.
Doamne,
dă-mi puterea de a te regăsi în comunitatea ta, Biserica! Ajută-mă să te
recunosc prezent în Cuvântul tău! Dă-mi credinţa să mă „înjumătăţesc” cu
umilinţă în faţa prezenţei tale euharistice. Amin.