Meditând astăzi asupra Evangheliei pe care ne-o propune Biserica în Duminica Vocaţiilor (Isus Păstorul cel bun), mi-am amintit câteva versuri scrise de Traian Dorz de o frumuseţe şi un realism extraordinar. Cât de uşor ne putem regăsi în aceste versuri! Câte "NU-uri" au ţesut istoria noastră...
Vă propun aceste versuri ca suport pentru o eventuală meditaţie:
Tu baţi străin şi iubitor la uşile-ncuiate.
Nimic Tu nu-i ceri nimănui, când baţi şi-aştepţi să vină,
ci vrei să laşi în viaţa lui, iertare şi lumină.
Ai vrea din viaţa Ta să-i dai, căci viaţa lui e moartă,
dar el stă-nchis, Tu plângi şi stai afară lângă poartă.
Eram copil când Te-am văzut şi-n poarta mea, Străine,
şi, să-ţi deschid, ai tot batut să intri şi la mine.
Dar lumea-mi spuse să nu vin, căci viaţa Ta-i amară,
am vreme, colo, mai târziu... Şi Te-am lăsat afară.
De-atunci trecură ani şirag pe viaţa-mi amărâtă,
Tu m-aşteptai, Isuse drag, la poarta zăvorâtă.
Târziu, ţi-am auzit din nou chemarea Ta duioasă,
înceata, stinsă, un ecou: „O, lasă-Mă în casă!
O, las’să vin în viaţa ta, cu pacea Mea cerească
cum lumea-ntreagă n-ar putea nicicând sa-ţi dăruiască“.
Dar lumea-mi spuse să Te las afară şi-astă dată;
Tu iar la uşă ai rămas, şi uşa încuiată.
Te-am auzit ani mulţi, pe rând, chemându-mă din moarte,
dar n-am deschis, iar Tu, plângând, plecat-ai mai departe.
Iar, astăzi, singur mă-nfior de-a’mele fapte rele,
Isuse, şi Te chem cu dor în noaptea vieţii mele.
Mai vino iar, Isuse blând, mai bate înc-o dată!
Te-aştept cu sufletul plângând şi uşa descuiată...
(Traian Dorz)