(Prima parte a unei meditaţii pe care am ţinut-o unui grup de aproximativ 60 de tineri din Iaşi adunaţi pentru o zi de reculegere în Postul Mare 2012. În pregătirea acestui material, m-am folosit de o carte scrisă de Max Lucado, Înfruntă-ţi uriaţii! Text biblic de referinţă – Capitolul 17 din Cartea întâi a Regilor).
Este fascinantă această istorie
a unei lupte inegale.
Este
vorba despre un tânăr fără experienţa vieţii, un tânăr fraged, slab, fără cunoştinţe în ale luptei, care ştia
doar să păzească nişte oi şi să tragă cu praştia după animalele sălbatice care
atentau la turmiţa sa de oi. Aşadar, un astfel de tânăr, pe nume David, şi un colos, un uriaş, un experimentat
în ale războiului, în ale luptei – Goliat… Peste
trei metri înălţime, cu un scut de 40 de kg şi o suliţă de 30 de kg. Un
adevărat monstru… Imaginaţi-vă o mini-bicicletă care atacă un trailer cu 18
roţi. Mihai Viteazu cu sabia lui și armata americană cu bombele sale…
Este,
spuneam, o istorie fascinantă. Dar cât de bine se potriveşte acest episod istoriei pe care o trăim şi noi. Nu este oare o istorie
care se repetă în fiecare zi? Nu este lupta pe care o ducem în fiecare zi noi, Davizii de astăzi, tineri,
neexperimentaţi, slabi, cu Goliaţii,
uriaşii de astăzi, nemiloşi, puternici, imenşi, bine înarmaţi? Oare nu repetăm
scena luptei dintre David şi Goliat în fiecare zi?
Da,
fiecare avem Goliatul nostru! Goliatul lui David stătea între cele două tabere,
aşteptând să iasă un curajos să se lupte cu el. Era mândru, dar oarecum paşnic…
Stătea şi aştepta. În schimb, Goliatul nostru nu are stare; mereu vine spre noi.
Nu ne dă pace deloc. Se plimbă prin camerele, căminele, sălile de curs în care
ne găsim. Mereu e lângă noi. Îl recunoaşteţi?
El are mai multe nume: pentru
unii se numeşte singurătate, pentru alţii depresie, pentru alţii obiceiuri şi
practici care ne înrobesc, pentru alţii numele lui este necurăţie, gânduri
murdare care scapă de sub control, pentru alţii o atitudine certăreaţă, o
boală, un defect, o limbă pe care nu o putem stăpâni; el se mai poate numi şi
lipsă, sau sărăcie sau…viitor incert, sau şi mai simplu: păcat, viciu, patimă,
obişnuinţă păcătoasă.
Care este Goliatul meu? Ce
nume are? Să se numească oare: descurajare, singurătate, necurăţie…?
Are
o grămadă de nume acest Goliat al nostru… În fiecare zi vine la noi şi ne
ameninţă sub diferite forme, ia diferite chipuri. Şi ni se pare atât de
imens…iar noi părem atât de mici în comparaţie cu el…
Sigur
îl cunoaşteţi pe Goliat. De atâtea ori i-am auzit glasul când punem capul pe
pernă seara sau când ne trezim dimineaţa… I-am auzit de atâtea ori paşii
mergând ţanţoş pe lângă noi. Da, l-am văzut şi îl cunoaştem foarte bine.
Dar
întrebarea care se pune este aceasta: numai pe el îl cunoaştem? Da, l-am văzut
de multe ori, dar numai pe el îl vedem? Israeliţii care l-au văzut pe Goliat
s-au speriat. Nici unul nu a avut curaj să se războiască cu el. Stăteau fricoşi
unii lângă alţii. Îl vedeau doar pe Goliat. Dar David vedea şi auzea mai mult.
Aţi auzit cuvintele sale atunci când l-a observat: „Cine este filisteanul
acesta, acest netăiat împrejur, ca să ocărască oştirea Dumnezeului celui viu”?
Cine este acest filistean? Nu îl cunoştea bine pe Goliat, dar îl cunoştea pe
Dumnezeul său cel viu. Observaţi cum David îşi face apariţia vorbind despre
Dumnezeul său. Soldaţii nu au spus nimic despre El. Ei îl vedeau doar pe
Goliat. Practic, David a renunţat să vadă avantajele lui Goliat (că era mare,
puternic, înarmat), dar a văzut dezavantajele sale: nu e cu Dumnezeu, nu e de la Dumnezeu , este împotriva
lui Dumnezeu… Îl voi învinge!
DAVID VEDE CE ALŢII NU VĂD ŞI
REFUZĂ SĂ VADĂ CE VĂD ALŢII. Şi David vede Uriaşul, dar
îl vede pe Dumnezeu şi mai Uriaş: „Tu vii împotriva mea cu sabie, cu suliţă şi
cu pavăză; eu vin împotriva ta în numele Domnului Oştirilor, în numele
Dumnezeului Oştirilor lui Israel.”
Goliat
începe să râdă de el… Dar David se apropie, îl loveşte cu o pietricică şi îl
nimiceşte. Cade jos, iar David se apropie şi îi taie capul uriaşului său.
Apropo, când a fost ultima
dată când ai făcut şi tu la fel? De când nu ai mai alergat spre uriaşul tău,
spre provocarea ta?
De
obicei ne retragem din faţa uriaşului nostru. Nu alergăm spre el, ci alergăm de
el. Avem tendinţa să ne ascundem pe după o masă, printr-un club, să ne închidem
în noi înşine, să o rupem cu ceilalţi sau…să ne strecurăm în patul unei iubiri
interzise. Timp de o clipă, o zi sau un an, ne simţim în siguranţă, izolaţi,
anesteziaţi, însă după aceea efectul băuturii trece, iubitul pleacă şi îl auzim
din nou… pe cine? Pe Goliat. Tunător. Bombastic.
Ai dat vreodată piept cu
Goliatul tău? Când ţi-ai încărcat ultima oară praştia şi ai tras în uriaşul
tău? Ai încărcat-o vreodată?
Oare ce altceva poate fi o zi
de reculegere dacă nu o privire în plus aruncată asupra lui Dumnezeu, o
încărcare a praştiei şi o lovitură în uriaşii care ne înrobesc? David
ne este modelul…