Predică
rostită în Biserica "Sf. Tereza a Pruncului Isus" din Iaşi cu ocazia
hramului în anul 2011
În a doua jumătate a secolului al XIX-lea
filozoful german, Friedrich Nietzsche, ucigaşul lui Dumnezeu, aşa
cum îl numesc unii, profeţea venirea Supraomului: „Am venit să vă vestesc
Supraomul, spunea el. Omul este ceva ce trebuie depăşit”.
De fapt, ce anume predica Nietzsche? Predica
afirmarea omului prin voinţa sa de putere şi prin moartea lui Dumnezeu. Trebuie
să renunţăm la Dumnezeu ,
susţinea el, şi să ne afirmăm noi, oamenii, cu puterile şi forţele noastre.
Dumnezeu şi credinţa într-o viaţă de dincolo nu fac decât să ne limiteze şi să
ne ţină închişi într-un orizont foarte îngust! Trebuie să-l eliminăm pe Dumnezeu
şi să ne afirmăm noi. Acesta era mesajul lui: omul se realizează doar
prin putere.
Exact în aceeaşi perioadă, în timp ce Nietzsche
vorbea despre moartea lui Dumnezeu şi despre venirea Supraomului, Dumnezeu, pe
care filozoful german nu a reuşit să-l omoare, a făcut să se nască un copil, o
fetiţă, care avea să spună lumii întregi că Nietzsche se înşală, că secretul
fericirii omului, secretul reuşitei sale, nu stă în setea de putere, de
dominare pe care o predica acest filozof, nu stă în eliminarea lui Dumnezeu şi
în eliminarea oricărui orizont de viaţă veşnică, ci fericirea, deplina
realizare a omului, avea să spună acest copil, stă tocmai în acceptarea lui
Dumnezeu, în simplitate, în umilinţă, în abandonarea totală faţă de voinţa sa.
Acest copil chemat la existenţă pentru a sfida o
astfel de filozofie este tocmai Sfânta Tereza a Pruncului Isus,
patroana comunităţii dumneavoastră, cea care ne-a adunat astăzi în jurul
altarului pentru a ne încuraja pe drumul credinţei noastre, pentru a ne învăţa
şi pe noi secretul reuşitei sale, secretul fericirii sale, fericire pe care o
căutăm şi noi, dar pe care, din păcate, o găsim atât de greu…
Da, IC, nu puterea, ci umilinţa, simplitatea îl
fac mare pe om. Nu eliminarea lui Dumnezeu, ci supunerea faţă de Dumnezeu. Istoria
a confirmat din plin acest adevăr. Când se renunţă la Dumnezeu , la cer,
pământul începe să nască monştri. Nazismul german, fascismul italian şi
comunismul de la noi, din Estul Europei, sunt o mărturie elocventă în acest
sens. Când se renunţă la cer, pământul începe să nască monştri şi se transformă
încetul cu încetul într-un infern din care parcă ai vrea să scapi. În schimb,
când Dumnezeu este recunoscut, acceptat, iubit şi slujit, pământul se
transformă încetul cu încetul într-un paradis, în care doreşti de mai mare
dragul să trăieşti. Însuşi Nietzsche a trebuit să recunoască pe patul de moarte
eşecul filozofiei sale; printre ultimele cuvinte pe care le-a rostit înainte de
moarte au fost acestea: „M-ai învins, galileene”!
Iată de ce mărturia şi exemplul sfintei Tereza a
Pruncului Isus sunt de o actualitate şi de o importanţă extraordinară. Ea nu a
făcut lucruri ieşite din comun. Nu a făcut decât să-l accepte pe Dumnezeu, să-l
iubească şi să i se abandoneze lui, aşa cum un copil se abandonează în braţele
mamei sale. A împlinit exact cuvântul lui Isus din Evanghelia de astăzi:
„oricine se va face mic ca acest copil, va fi cel mai mare în împărăţia
cerurilor”. Şi a devenit, într-adevăr, mare în împărăţia cerurilor, atât de
mare încât papa Pius al XI-lea a spus despre ea că este „cea mai mare sfântă a
timpurilor moderne”.
Eu personal ţin mult la această sfântă, o
iubesc mult. Ştiţi de ce? Pentru că mi-a
arătat că se poate. Cred că cel mai mare merit al său a fost acela că a
apropiat sfinţenia, idealul vieţii creştine, extraordinar de mult de noi,
oamenii; a făcut-o accesibilă.
Vedeţi dumneavoastră, noi, oamenii de astăzi, ne
speriem rău de tot atunci când auzim acest cuvânt - sfinţenie. Nu mai este
demult un cuvânt care să ne fascineze, care să ne atragă. A existat în istoria
Bisericii un timp în care cel mai mare şi mai răspândit vis al oamenilor era
acela de a deveni sfinţi; bărbaţi şi femei, tineri şi copii se retrăgeau
departe de lume (în pustiuri, munţi) sau intrau în mănăstiri pentru a fi cât
mai aproape de Dumnezeu. Astăzi nu se mai întâmplă acelaşi lucru. Chiar îmi
spunea cineva odată că dacă vrei să ai parte de un eşec la o zi de
reculegere sau la o predică, atunci vorbeşte despre sfinţenie. Eşecul va fi
garantat! Sigur, nu ştiu dacă este chiar aşa, dar e sigur că
sfinţenia nu prea ne mai atrage astăzi.
De ce oare? Probabil pentru că avem o idee
greşită despre sfinţenie. Pentru că noi considerăm că sfinţenia înseamnă a te
rupe de lume, a te rupe de ceilalţi şi a sta numai în rugăciune, a face posturi
interminabile, a avea parte de minuni, de extaze, de semne extraordinare. Dacă
avem o astfel de imagine a sfântului şi a sfinţeniei, atunci e clar că ne
sperie şi ne împiedică să păşim pe o astfel de cale. Tocmai de aceea spuneam că
îmi place această sfântă - pentru că ea spune că nu este aşa.
Nimic din toate acestea nu s-au întâmplat în
viaţa sfintei Tereza: nu s-a rupt de lume, nu a făcut minuni în timpul vieţii,
nu a stat toată ziua în rugăciune, nu a făcut posturi interminabile. Ba mai
mult, a trecut neobservată de ceilalţi. În ochii celor care au cunoscut-o părea
o persoană absolut normală. Nimeni nu bănuia că în ea se ascunde o sfântă atât
de mare! Cu puţin înainte de moarte, o maică zicea îngrijorată: „Sora
Tereza a Pruncului Isus va muri curând şi mă întreb ce va putea să spună maica
superioară despre ea după ce va muri. Va fi pusă în mare încurcătură, căci
această surioară, n-a făcut nimic în viaţă care să merite să fie povestit”.
La înmormântarea sa au participat doar 30 de persoane, în timp ce, la
înmormântarea unui frizer, care a murit puţin după sfânta Tereza, toţi
locuitorii din Liseaux erau prezenţi. La câţiva ani după moartea Terezei, când
s-a adus vorba despre canonizarea ei, maica superioară a intervenit imediat cu
replica: „În cazul acesta, toate călugăriţele carmelitane ar trebui
canonizate.” Nimeni nu se gândea să-i păstreze hainele ca amintire sau
relicve, nimeni nu se gândea că Tereza chiar a fost o mare sfântă. Şi asta
pentru că a trecut neobservată.
Aşa a trecut prin viaţă „cea mai mare sfântă a
timpurilor moderne”, patroana misiunilor, un doctor al Bisericii. Ea ne
încurajează astăzi şi pe noi… Sfinţii nu au clopoţelul cu ei pentru a-i face
atenţi pe oameni. Ei trăiesc în simplitate şi în anonimat. Trăiesc lângă noi,
trăiesc printre noi. Mă gândesc la o mamă care îşi trăieşte cu pasiune
vocaţia sa maternă; mă gândesc la un tată care trăieşte în frica de Dumnezeu şi
este dispus să facă chiar sacrificii atunci când i se cere pentru familia sa;
mă gândesc la copiii şi tinerii care, în ciuda numeroaselor provocări venite
din partea societăţii actuale, totuşi au curajul să lupte împotriva curentului
şi să rămână coerenţi credinţei şi crezului lor; mă gândesc la persoanele
consacrate care îşi trăiesc consacrarea lor şi îi oferă lui Dumnezeu jertfa
vieţii lor; mă gândesc la preoţii care îi slujesc pe credincioşi şi se
străduiesc, mai ales prin exemplul vieţii lor, să-i călăuzească pe oameni spre
Dumnezeu.
Da, IC, sfinţi există şi astăzi şi trăiesc
printre noi. Sfânta Tereza ne spune astăzi că se poate, că acesta este visul
lui Dumnezeu cu noi: „Fiţi sfinţi precum Tatăl vostru ceresc sfânt este”! Şi
dacă Dumnezeu ne-a cerut asta, înseamnă că este spre binele nostru şi că
aceasta este calea de realizare a noastră. Sfinţenia nu este un standard prea
înalt fixat de Dumnezeu pentru noi, ci este calea de împlinire a noastră, ca
fiinţe destinate unui proiect care depăşeşte barierele acestei vieţi pe care o
trăim acum.
Şi pentru a nu risca să rostesc
doar cuvinte şi să propun idealuri abstracte, aş vrea să aduc şi
mărturia unei familii care a trăit în mod admirabil vocaţia sa la sfinţenie. El
era ceasornicar, iar ea dantelăreasă. Înainte de a se întâlni, amândoi voiau să
intre în mănăstire, dar au fost refuzaţi. S-au cunoscut pe când el avea 35 de
ani, iar ea 27. După trei luni s-au căsătorit şi au întemeiat o familie. Se
iubeau foarte mult. Odată când soţul plecase din localitate pentru nişte
afaceri, îi scrie soţiei sale: „Scumpa mea, nu pot să mă întorc acasă până
luni; mi se pare tare mult până atunci, fiindcă vreau aşa de mult să fiu cu
tine… Soţul tău şi adevăratul tău prieten, care te iubeşte pentru totdeauna”.
Iar ea îi scrie: „Sunt cu tine toată ziua în spirit. Te iubesc cu toată
inima şi simt cum iubirea mea creşte când sunt fără tine. Nu pot trăi fără tine”.
A fost o iubire rodnică pentru că din ea au
rezultat nouă copii, însă patru dintre ei au murit la puţin timp după naştere.
Chiar dacă se iubeau foarte mult, totuşi pe
Dumnezeu îl iubeau şi mai mult. Obişnuiau să spună asemenea sfintei Ioana d’Arc:
„Dumnezeu este mereu primul servit”! Orice zi o începeau cu sfânta
Liturghie. În fiecare dimineaţă şi seară se rugau împreună cu toată familia. Se
implicau în viaţa religioasă a comunităţii lor parohiale. Aveau o iubire
delicată şi faţă de săraci, bolnavi şi, chiar faţă de beţivi. Niciodată soţul
nu pleca de acasă fără a lua cu sine ceva mărunţiş pentru săraci.
Deşi erau atât de aproape de Dumnezeu, nu au
fost deloc cruţaţi de probleme: aminteam deja că le-au murit patru copii; când
soţia avea 46 de ani se îmbolnăveşte de cancer. La aflarea diagnosticului spune
doar atât: „Să lăsăm totul în mâna Domnului. El ştie mai bine ce este spre
binele nostru”. Moare la puţin timp, lăsându-l singur pe soţul ei cu cinci
copii, toate fete, dintre care cea mai mică avea numai patru ani. După câţiva
ani se îmbolnăveşte şi soţul: contractează o formă de demenţă şi este internat
la spital, iar într-un final, după multă suferinţă moare şi el. Toate cele
cinci fete au intrat în mănăstire.
Aceşti doi soţi, care au dus o viaţă exemplară,
au fost beatificaţi la data de 19 octombrie 2008 şi se numesc: Louis şi Zelie
Martin, nimeni alţii decât părinţii sfintei Tereza a Pruncului Isus. Ei nu au
fost declaraţi fericiţi pentru că au născut cea mai mare sfântă a timpurilor
moderne, ci pentru că datorită lor, datorită exemplului lor, sfânta Tereza a
ajuns să fie atât de mare. Însăşi Tereza spunea: „Bunul Dumnezeu mi-a dat un
tată şi o mamă mai demni de cer decât de pământ”. Iar Celina, un alt copil al
acestor părinţi, rămânând singura care nu intrase în mănăstire, a spus aceste
cuvinte: „Noblesse oblige (nobleţea obligă); m-am născut într-o
familie sfântă şi nu am voie să fiu mai prejos”. Şi a intrat şi ea în mănăstire
şi a devenit călugăriţă.
Aceşti doi soţi nu au făcut nimic ieşit din
comun, dar au trăit Evanghelia într-un mod admirabil; şi-au trăit cu pasiune
promisiunile depuse în ziua căsătoriei lor şi au pus mai presus de toate
IUBIREA: iubirea faţă de Dumnezeu, iubirea dintre ei, iubirea faţă de copii,
iubirea faţă de semeni. Şi făcând toate acestea au ajuns să formeze, aşa cum
spunea cardinalul José Saraiva Martins: a doua familie în sfinţenie
după Sfânta Familie din Nazaret.
Astăzi, când multe familii din comunităţile
noastre trec prin momente foarte delicate (lipsa locurilor de muncă,
neînţelegeri, conflicte, boală); astăzi când creşte alarmant numărul
divorţurilor; astăzi când multe familii sunt închise faţă de darul vieţii,
ajungând să-i considere pe copii oaspeţi nepoftiţi în
familiile lor; astăzi când părinţii sunt tot mai puţin dispuşi să-i ofere lui
Dumnezeu un copil care să devină preot sau persoană consacrată; astăzi, când
mulţi copii şi tineri renunţă mult prea uşor la credinţa lor şi trăiesc departe
de Cristos; astăzi când sfinţenia pare să devină cevade modă veche,
inaccesibilă pentru noi; astăzi când se întâmplă toate acestea, să privim spre
familia sfintei Tereza a Pruncului Isus pentru a învăţa ce înseamnă bucuria în
familie şi ce înseamnă a-l pune pe Dumnezeu mai presus de orice, el fiind mereu
„primul servit”!
Ei au reuşit şi, stând acum la dreapta lui
Dumnezeu în ceruri, pot mijloci harurile de care avem şi noi nevoie. Cu puţin
înainte de moartea sa, simţindu-şi sfârşitul aproape, spunea cuvinte ca
acestea: „Vreau să-mi petrec cerul făcând bine pe pământ… Eu nu
voi putea găsi odihnă până la sfârşitul lumii. Eu sunt sigură că nu voi rămâne
inactivă în cer; dorinţa mea este să lucrez în continuare pentru Biserică şi
pentru suflete… Sunt fericită să mor, deoarece acolo, sus, voi putea să ajut
mai bine sufletele care îmi sunt dragi, decât aici, pe pământ… După moarte, voi
face să cadă pe pământ o ploaie de trandafiri… Misiunea mea de-abia acum începe”.
Într-adevăr, după cinci ani de la moartea sa,
erau publicate deja trei cărţi în care erau adunate diferite convertiri sau
vindecări obţinute prin mijlocirea ei. O adevărată ploaie de trandafiri, de
haruri, a căzut pe pământ. Dar sunt multe intervenţii care nu au fost
consemnate nicăieri. Şi cred că fiecare dintre dumneavoastră, care aţi apelat
cu încredere la mijlocirea acestei sfinte, puteţi aduce propria mărturie. Un
preot din dieceza noastră, atunci când a auzit odată numele sfintei Tereza a
spus doar atât: „Ea l-a vindecat pe tata”, iar o tânără îmi spunea săptămâna
aceasta: „Datorită ei am intrat în Acţiunea Catolică”. Sfânta Tereza se ţine de
promisiune şi nu este deloc inactivă în cer. De aceea este atât de iubită de
credincioşi. Monseniorul Guy Gaucher, într-o predică a sa, a rostit de 14 ori
aceste cuvinte: „Te iubesc Tereza”, enumerând 14 motive pentru care face acest
lucru. Cred că şi noi astăzi avem motive suficiente pentru a-i spune aceleaşi
cuvinte: Te iubim Tereza! Te iubim pentru că ne-ai
arătat că nu puterea, ci umilinţa îl fac mare pe om, nu renunţarea la Dumnezeu , ci acceptarea
lui Dumnezeu; te iubim pentru că ne-ai arătat că se poate, pentru că ne-ai
arătat că sfinţenia la care suntem cu toţii chemaţi este ceva la care putem
ajunge şi noi; te iubim Tereza pentru că ai fost concretizarea vie a cuvintelor
lui Isus din Evanghelia de astăzi: „oricine se va face mic ca acest copil, va
fi cel mai mare în împărăţia cerurilor”; Te iubim Tereza pentru familia ta,
pentru lecţia pe care ne-a dat-o astăzi familia ta; te iubim Tereza pentru că
acolo, în cer, nu oboseşti în a-i cere lui Dumnezeu darurile de care noi, cei dragi
ţie, avem atâta nevoie; te iubim Tereza pentru că ne-ai adunat astăzi în
această biserică dedicată ţie spre a ne învăţa toate acestea. Pentru toate
acestea: TE IUBIM ŞI ÎŢI MULŢUMIM!