La data de 18
noiembrie 1995, violonistul Itzhak Perlman trebuia să cânte la vioară într-un
concert de Beethowen în Avery Fisher Hall din New York. În copilărie a suferit
de poliomielită şi i-a fost greu să umble.
Ziua concertului a sosit, a urcat pe
scenă şi s-a îndreptat spre scaunul lui. A pus cârjele jos, şi-a deschis
protezele picioarelor şi s-a aşezat, căutându-şi o poziţie bună, întinzându-şi
unul din picioare înainte, pe celălalt sprijinindu-se. Şi-a luat vioara, a
potrivit-o şi a făcut semn dirijorului pentru a
începe.
Dar, chiar atunci s-a rupt o coardă.
În sală s-a simţit fiorul unui necaz colectiv. Toţi s-au gândit, ce greu ar fi
ca el să se întoarcă şi să repare instrumentul. Dar violonistul nu s-a mişcat
de la locul lui. A rămas câteva momente cu ochii închişi şi apoi a făcut un
semn dirijorului că poate începe
concertul.
A
cântat piesele doar cu trei coarde. În capul lui, a recompus într-o clipă
digitaţia, schimbările corzilor, salturile şi combinaţiile şi a cântat toate piesele
ca şi când nu s-ar fi întâmplat nimic. La sfârşit, ovaţiunile erau asurzitoare.
A ridicat arcul pentru a cere un moment de linişte. Atunci a zis: “Vedeţi dumneavoastră, câteodată sarcina unui artist este să descopere câtă muzică se poate face cu ceea ce rămâne”.
A ridicat arcul pentru a cere un moment de linişte. Atunci a zis: “Vedeţi dumneavoastră, câteodată sarcina unui artist este să descopere câtă muzică se poate face cu ceea ce rămâne”.
Oare nu aceasta este şi sarcina vieţii: de a construi mereu cu ceea ce rămâne?