"Învierea Domnului" povestită altfel

Moartea s-a născut într-o zi strălucitoare. Cel puţin aşa îşi aduce ea aminte. A venit la viaţă într-o zi luminată de un foc mistuitor, un foc care a venit dintr-o sabie imensă deţinută de un înger. La început, Moartea s-a simţit ca o străină, plimbându-se încoace şi-ncolo, simţindu-se pierdută şi abandonată. Apoi a văzut o pasăre albă frumoasă. A mângâiat penele de pe spatele ei, şi de îndată ce le-a atins, pasărea a căzut la picioarele ei nemişcată şi rece. Acela a fost momentul când Moartea şi-a descoperit puterea ei teribilă.

Pe măsură ce anii se scurgeau spre eternitate, Moartea a călătorit, atingând un animal, un peşte, o floare... Şi toţi au căzut nemişcaţi în faţa ei. Dar a observat, la un moment dat, că sunt şi alte tipuri de creaturi, care aveau pe feţele lor reflectarea ciudată a chipului lui Dumnezeu. Această creatură era numită "om". Dar această ciudată creatură, omul, devenea, de asemenea, rece şi fără de viaţă atunci când Moartea o atingea.

Citeşte mai mult»

Imnul Crucii

Paulin de Nola (secolul al IV-lea):

O sfântă Cruce, imensă bunătate a lui Dumnezeu! O sfântă Cruce, gloria cerului! O sfântă Cruce mântuire eternă a oamenilor! O sfântă Cruce, teroare a nelegiuiţilor, forţă a drepţilor, lumină a credincioşilor!

O sfântă Cruce care ai făcut ca Dumnezeu în carne să fie mântuirea pământului şi omul în ceruri să domnească alături de Dumnezeu. Prin tine a strălucit lumina adevărului şi a dispărut nelegiuirea întunericului.

Tu ai distrus păgânilor convertiţi zadarnicele temple, tu ai restabilit pacea, tu ai împăcat omul prin alianţa Domnului.

O sfântă Cruce, tu eşti scara prin care omul poate ajunge în ceruri. Fii mereu pentru noi, credincioşii tăi devotaţi, coloană şi ancoră pentru ca locuinţa noastră să rămână statornică şi corabia vieţii noastre sigură.

Pe cruce fixează-ţi credinţa! Din înaltul crucii ia coroana!

Lacrimile lui Petru

 Sfântul Maxim, episcop de Torino (sec IV-V):

"Întorcându-se, Domnul îl priveşte pe Petru. Şi Petru, dându-şi seama de ceea ce tocmai a zis, regretă şi plânge...; se topeşte în lacrimi şi rămâne tăcut... (Lc 22,61-62). De fapt, lacrimile sunt specifice rugăciunilor tăcute; ele merită iertarea chiar şi fără a fi invocată... Adesea cuvintele nu reuşesc să exprime o rugăciune, dar lacrimile reuşesc întotdeauna acest lucru; lacrimile exprimă mereu ceea ce trăim şi simţim, în timp ce cuvintele pot fi de multe ori insuficiente. De aceea Petru nu mai apelează la cuvinte: cuvintele îl făcuseră să trădeze, să păcătuiască, să-şi renege credinţa. Preferă acum să-şi mărturisească păcatul prin intermediul lacrimilor, după ce îl renegase pe Domnul său prin intermediul cuvintelor.

Abia după Înviere, Petru începe să vorbească din nou... Atunci când Domnul îl întreabă de trei ori: "Simon, mă iubeşti?"  (In 21,17), de trei ori răspunde: "Doamne, tu ştii că te iubesc". Domnul îi spune atunci: "Paşte oile mele", şi asta de trei ori. Acest răspuns compensează rătăcirea sa de mai înainte; cel care îl renegase pe Domnul de trei ori îl mărturiseşte de trei ori; de trei ori a fost vinovat, de trei ori obţine harul  cu iubirea sa. 

Vedeţi, deci, câte beneficii a obţinut Petru din lacrimile sale!... Înainte de a vărsa lacrimile era un trădător; După ce s-a topit în lacrimi, a fost ales ca păstor; cel care la un moment dat se comportase nedemn, primeşte misiunea de a veghea comportamentul celorlalţi."

Duminica Floriilor: Un Dumnezeu al iubirii, nu al puterii

Probabil astăzi, după ce am ascultat relatarea Pătimirii Domnului nostru Isus Cristos, cea mai bună predică ar fi tăcerea. Ce ai mai putea spune oare când te gândeşti că, în înaltul acestei cruci, deasupra răstignitului, inscripţia pe care o vedem noi, creştinii, nu este „Acesta este regele iudeilor!”, ci „Aceasta este Dumnezeul nostru, Dumnezeul meu!”

Noi avem acest curaj! Sute de milioane de oameni, începând cu apostolii din urmă cu douăzeci de secole până astăzi, au adorat şi continuă să adore un răstignit. Cred că este singura religie din lume care face acest lucru. Omeneşte vorbind, este inexplicabil! Au trecut douăzeci de secole de atunci… Cine este acel om abandonat care a fost executat cu atâta cruzime de către fraţii săi şi care continuă să fie amintit după atâta timp?

Citeşte mai mult»

Îmi lipsea...

Aflându-mă încă sub impulsul emoțiilor pe care le-am trăit în această seară în Piața San Pietro, am decis să rup tăcerea care s-a instalat pe acest blog de ceva vreme. Scriu aceste rânduri pentru că nu am la îndemână un alt mijloc pentru a-mi exprima (și public) sentimentele de bucurie pe care le port acum în inima mea. 

Mă bucur, înainte de toate, că avem papă. În această perioadă de sede vacante am celebrat 12 Sfinte Liturghii fără a pronunța numele Papei. Era ca și cum lipsea ceva, ca și cum Liturghia ar fi fost incompletă...  Un coleg îmi spunea în această seară "Sai, mi mancava il papa" (Știi, îmi lipsea papa). Adevărul este că chiar ne lipsea...

Citeşte mai mult»