Introducere
În scrierile sfântului Ioan Gură de Aur
găsim nenumărate referințe la sfântul apostol Petru, care scot în evidență
stima deosebită și venerația pe care marele predicator al antichității o avea
față de cel pe care obișnuia să îl numească “corifeul”, “capul apostolilor”,
“gura discipolilor”, “coloana Bisericii” etc.[1] Ceea
ce l-a determinat pe autorul nostru să îi recunoască apostolului Petru un
statut cu totul special în rândul celorlalți apostoli au fost virtuțile sale și
misiunea particulară pe care acesta a primit-o din partea lui Cristos (cf. In. 21,15-18). Însuși numele pe care
Isus i l-a dat (Kefas, adică Piatră), explică Ioan Gură de Aur, se
datorează faptului că era de neclintit în credința sa.[2]
Această credință puternică a Apostolului, l-a făcut să fie cel dintâi care s-a
ridicat în ziua Rusaliilor spre a da mărturie publică, cu mult curaj, despre
Învierea lui Cristos din morți.[3]
Credința și iubirea față de Învățătorul său îl împingeau în diferite
circumstanțe să intervină mai repede decât ceilalți apostoli și să vorbească în
numele tuturor. Tocmai această promptitudine a lui Petru, care nu ezita să ia
cuvântul atunci când ceilalți tăceau, l-a inspirat pe Ioan Gură de Aur să îl
numească “gura”, “limba” apostolilor: